Craiova de altădată în Ajunul Crăciunului avea altă strălucire. Copilul de mahala pornea cu pălmuirea îngheţată a crivăţului la colindat, prin case boiereşti. Omul de azi îl vede aievea pe micuţul care uita de frigul de afară şi se prindea într-un joc al iernii alături de tovarăşii săi de joacă.
„Se aud din depărtări ecourile triste, de jalnice melodii fugărite de viforniţa gerului, ca sunetul clopoţeilor de argint ai unei troici urmărite de vrăjmaşi, de haita lupilor.
Sunt colindătorii. Prospeţimea glasurilor copilăreşti este pălmuită de ironia îngheţată a Crivăţului, cu sunete triste de cucuvea“. Aşa era pe vremuri seara de Ajun de Crăciun, în mahala, cum o descrie Iancu Constantinescu în „Cu aripi noi spre cer“.
Omul matur de azi, copilul de ieri, în Craiova de altădată, o porneşte din mahalaua sa spre centru, încătuşat în amintiri frumoase, dintr-o iarnă de demult. În centru nu era ca în mahalale. Un alt climat, un anotimp cu friguri îndulcite te întâmpina.
„Lume multă şi voioasă zâmbind cu mulţumire ninsorii îmbelşugate şi tihnite. Lumini multe, vesele şi jucăuşe. Lacomă de fericiri vecinic înnoite, lumea alerga grăbită, din prăvălie în prăvălie, cu înfrigurarea călătorilor din porturile unde vapoarele staţionează numai câteva ceasuri“. Călătorul se opreşte în faţa unei prăvălii, a cărei vitrină stă împodobită cu tot felul de jucării. Şi amintirile îl podidesc. Curg ca un râu ieşit din matcă.
Amintiri din negura timpului
Copilul din vremurile de altădată pare să fi prins din nou viaţă. Ochii micuţului din mahala scrutau vitrinele unui magazin de jucării. Erau imagini care îl hrăneau, făcându-l să creadă că poate în noaptea sfântă un spiriduş va strecura şi în căsuţa lui una dintre frumoasele marionete de lemn. Visa şi nimeni nu-i putea fura acest vis. Era departe de acel rai prin cristalul geamului invizibil, dar şi prin cristalul anilor scurşi, tot atât de invizibil.
Copilul se hrănea cu acele imagini, care îi apăreau mai apoi în vis transformându-l într-un copil fericit, căci acolo, în visul lui, îi avea alături pe clovnii muzicali din vitrină şi toate instrumentele muzicale. Nu lipseau nici coardele şi toba, care mimau pline de duh o melodie frumoasă.
Şi bradul acela crescut din podeaua vitrinei va fi al lui în vis. Ba, mai mult, va fi nins cu vată presărată cu cristale de acid boric, luminate de stele şi luceferi desprinse de pe cer, de micile becuri multicolore aprinse pe crenguţele grele de ninsoare. Şi zâmbetul acela blajin şi burghez al lui Moş Crăciun va fi numai pentru el.
În căsuţa mică din strada Domniţei proptită în umbra caselor parohiale ale Bisericii „Sfântului Nicolae“ de pe strada Brazda lui Traian, unde din prispă râdeau garoafele şi unde soarele poposea o clipă din ostenitul său drum, va visa ceva frumos şi de atâtea ori ireal.
O va întâlni şi pe Licuţa, nu în vis, ci în carne şi oase. Îl va lua de mânuţă şi îl va conduce în mijlocul salonului casei lor, unde se găsea un cufăr cu capacul ridicat din care ieşeau bunătăţile pentru fiecare dintre copiii făcuţi roată în jurul lui. „Ochii noştri deschişi mari priveau aiuriţi la minunile cufărului, care avea în fundul lui pentru fiecare un dulci şi o jucărie“, se menţionează în „Cu aripi noi spre spre cer“.
Oameni dragi
Clepsidra fatidică a vremii pare să fi înghiţit locurile. Au rămas doar amintirile din frumoasa iarnă din Craiova veche, zugrăvite în pagini de carte.
„Casele parohiale lipite de săraca noastră casă erau locuite de părintele Pavel şi familia sfinţiei sale destul de numeroasă. Faţada caselor da în curtea Bisericii «Sfântul Nicolae». Această bisericuţă este cea mai mică din Craiova, are însă o înfăţişare cochetă şi graţioasă, cu turn subţire şi stilizat.
Printr-o nepotriveală poate gândită, tocmai ca să se vădească şi mai mult frumuseţea delicată a bisericuţei, intrarea era prin strada Domniţei, pe sub larga şi puternica boltă de zid ca de cetate, care susţine pe laturile ei o clopotniţă uriaşă.
În turnul ei bătea pe vremea aceea cel mai mare clopot al oraşului, la ortodoxele noastre sărbători. „Slovele lui vechi desluşeau leatul şi numele pomenitului boier, care ridicase acum câteva sute de ani acest sfânt aşezământ“.
Imaginile frumoase sunt completate de cele ale săniilor trase de cai care zburdau pe aleile Parcului „Bibescu“, locul în care călătorul nostru se hrănea din mireasma crudă a mugurilor primăvara, dar şi din tristeţea somnului lung de iarnă. Craiova veche ninsă de vreme se închide asemenea cărţii, iar povestea dintr-o iarnă de demult anunţă sfârşit.
