George Enescu - povestea celor patru viori

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Îndrăgostit de o Românie ale cărei note le-a purtat pretutindeni, după cum el însuÅŸi mărturisea, Enescu l-a iubit pe Wagner, s-a regăsit în memoria lui Mozart ÅŸi s-a lăsat înduioÅŸat de Schubert, ocrotit de părinÅ£ii al căror unic fiu rămăsese, într-un sat în care până ÅŸi asfinÅ£itul era muzical.

„Mă trag din părinÅ£i români ÅŸi m-am născut la Liveni, judeÅ£ul Dorohoi, în inima Moldovei. Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn vopsit, unde se uscau funiile de ceapă la soare. Åži acum mai văd ţăranii, în cămăşi albe, cu ilice albastre, cum cântau în asfinÅ£it. Aceasta este cu adevărat Å£ara mea, iar imaginea ei am dus-o cu mine“, obiÅŸnuia să spună George Enescu.
Astăzi, casa modestă cu livadă adăposteÅŸte o vioară-jucărie, pianina, desene, încercări muzicale, dar ÅŸi cărÅ£ile de ÅŸcoală ÅŸi fotografii ale familiei. Ocrotit de părinÅ£i, care pierduseră ÅŸapte copii, doi la vârste fragede, iar ceilalÅ£i cinci uciÅŸi succesiv de o molimă, aici, în casa părintească, Enescu a compus prima sa operă pentru vioară ÅŸi pian, „Å¢ara Românească“, la vârsta de cinci ani, după lecÅ£ii de muzică luate cu lăutarul Niculae Chioru, pentru ca la opt ani să debuteze ca violonist. Studiul aprofundat al muzicii i-l va datora lui Eduard Caudella. Tot la Liveni, Enescu a creat „Poema Română“, în 1894. Aici i se păstrează manuscrisul operei „Oedip“ ÅŸi testamentul.
„Pentru mine, Enescu va rămâne una dintre veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice ÅŸi nobleÅ£ea sufletului său sunt provenite din propria lui Å£ară, o Å£ară de inegalată frumuseÅ£e“, a mărturisit violonistul Yehudi Menuhin, unul dintre discipolii săi.

Istoria spusă de corzile viorilor

Alături de vioara din copilărie, Muzeul NaÅ£ional „George Enescu“ din BucureÅŸti păstrează trei viori pe care maestrul ÅŸi-a exersat arcuÅŸul. Una dintre ele, o Guarneri creată în 1731, se face auzită ÅŸi astăzi, după ce Ministerul Culturii a reintrodus-o în circuitul concertistic, în 2008, atribuind-o prin concurs violonistului Gabriel Croitoru. Botezată impunător „Catedrala“, pentru acordurile sale maiestuoase, vioara este creaÅ£ia lui Giuseppe Antonio Guarneri, unul dintre cei mai vestiÅ£i lutieri cremonezi. Viorile Guarneri au fost realizate în secolele XVI-XVII de familia de lutieri Guarneri, din Cremona. Cel mai faimos dintre aceÅŸtia a fost Giuseppe Antonio Guarneri, cunoscut ca Giuseppe del Gesu (1698 - 1744), considerat cel mai bun lutier italian după Antonio Stradivarius.
Alte două viori poartă semnătura lui Paul Kaul. Una dintre ele este o vioară obiÅŸnuită, cealaltă, însă, fiind făcută special pentru George Enescu în 1931, pe mâna lui, este mai mare decât una obiÅŸnuită. Enescu a plătit pentru ea 2.000 de franci francezi.
După iniÅ£ierea muzicală din casa părintească, George Enescu studiază, de la 12 ani, la Conservatorul din Viena, entuziasmând presa ÅŸi publicul. După absolvire, îÅŸi continuă studiile la Conservatorul din Paris, unde îÅŸi face debutul de compozitor în cadrul Concertelor „Colonne“ din Paris, cu Suita simfonică opus 1 „Poema Română“, datorită Elenei Bibescu, protectoarea sa. Avea 17 ani. În acelaÅŸi an, începe să dea lecÅ£ii de vioară ÅŸi susÅ£ine recitaluri la BucureÅŸti. Regina Elisabeta a României îl invită să cânte adeseori la Castelul PeleÅŸ din Sinaia, ocazie cu care Enescu compune o serie de lieduri, inspirate din poemele reginei, care-ÅŸi semna creaÅ£iile cu pseudonimul Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziÅ£iile sale mai cunoscute, cum sunt cele două „Rapsodii Române“ (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa „Simfonie de maturitate“ (1905) ÅŸi „Åžapte cântece“ pe versuri de Clément Marot (1908). Enescu a semnat ÅŸi piese de muzică de salon cu pseudonimul Camille Grozza. A fost distins cu Premiul de compoziÅ£ie „Pleyel“ din Paris (1903), cu titlurile de OfiÅ£er ÅŸi Cavaler al Legiunii de Onoare a FranÅ£ei (1913, 1936), membru de onoare (1916) ÅŸi membru activ (1933) al Academiei Române din BucureÅŸti, membru corespondent la Academie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) ÅŸi Academia de Arte ÅŸi ÅžtiinÅ£e din Praga (1937), cu Premiul discului oferit de revista Candide din Paris (1933) ÅŸi cu Ordinul militar marocan - cravata de comandor - „Quissam Alaouite“ (1936).
În prezent, reÅŸedinÅ£a sa din BucureÅŸti, Palatul Cantacuzino, care adăposteÅŸte picturi semnate de Costin Petrescu,  Arthur Verona ÅŸi Nicolae Isidor Vermont, a devenit muzeu. Situat pe unul dintre cele mai vechi bulevarde ale Capitalei, Calea Victoriei, palatul construit în perioada 1898 - 1900 de arhitectul I. Berindey i-a aparÅ£inut conservatorului Gr. Cantacuzino „Nababul“, care i-a adus faima de loc artistic, prin marile baluri care aveau loc aici.  
În 1967, Maria Cantacuzino-Enescu, văduva compozitorului, a donat imobilul statului român pentru a deveni muzeu al muzicii, împreună cu cele patru viori.

Iubirile lui Enescu

Amintirile lui George Enescu, consemnate într-o serie de întrevederi difuzate în 1951 ÅŸi apoi editate de Bernard Gavoty, critic muzical ÅŸi jurnalist de radio, dezvăluie marile întâlniri, iremediabilele dezamăgiri ori iubirea compozitorului pentru Wagner.
„Cum să descriu Viena anului 1888, cum să evoc în ansamblu un oraÅŸ compozit, încărcat de atâtea amintiri ÅŸi curiozităţi? La vremea aceea, Viena nu era un oraÅŸ nemÅ£esc, ci un fel de Turn Babel european. Scriind cuvântul turn, îmi amintesc de acela care decora Biserica «Sfântul Åžtefan»“, nota Enescu la prima incursiune în Austria, alături de mama care îl veghea mereu. Fără a ÅŸti germană, Enescu este rapid cucerit de „fermecătorul, duiosul Schubert - nu există în Viena răscruce, străduţă, grădină în care să nu plutească amintirea lui, împreună cu alte nume murmurate pios - Haydn, Mozart, Beethoven“.
Compozitorul de care nu s-a putut apropia, întâlnindu-se cu el doar în memoria fantastică a tuturor notelor arcuite, este Mozart, după cum el însuÅŸi mărturiseÅŸte: „Este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari haruri pe care mi le-a dat Dumnezeu, această facultate de a păstra în memorie toate armoniile ce mi-au trecut prin minte. Trebuie să spun că este singurul meu punct comun cu Mozart“.
Marea iubire rămâne însă Wagner, puÅ£in ascultat în Austria, care îi preferă pe Mascagni, Massenet, Delibes ÅŸi Gounod. „Dacă mulÅ£i oameni care au crezut că-l adoră pe Wagner la douăzeci de ani, îl neagă la cincizeci, este pentru că nu l-au iubit niciodată“, nota Enescu.
George Enescu moare în 1955, fiind înmormântat în cimitirul „Pere Lachaise“ din Paris.