25 septembrie 2008, zi ploioasă şi mohorâtă. Poate de aceea, aproape nimeni nu şi-a mai adus aminte de ea. Joi ar fi împlinit 95 de ani: fetiţa lui Tănase, grădinarul din Livada cu Duzi, plecat în Capitală din nordul Doljului de atunci, Maria. Prin anii ’50, caricaturistul Gabriel Bratu a cunoscut-o…
„Îmi place cum spunea Arghezi despre dânsa: «Cine calcă silaba românească, stihul şi cântarea, ca subtila Maria Tănase? Diavolul. Nici el». Eu am cunoscut-o după 1950. Pe vremea aceea se organizau brigăzi, în preajma alegerilor. Într-un an, a venit de la Bucureşti o bucată din Ansamblul «Ciocârlia», cu dirijorul Budişteanu, cu Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Emil Gavriş, Fărămiţă Lambru, Marcel Budală. Atunci am stat la aceeaşi masă. Pe urmă, ne-am revăzut la Bucureşti, pe stradă, şi m-am bucurat mult că m-a recunoscut: «Băi, Găbele!». Aşa îmi spunea“. La masa din camera sa, peste care stau înşirate cărţi, hârtii decupate, schiţe, toate luminate de o lampă roşie, caricaturistul Gabriel Bratu răsfoieşte trecutul. Trece de la o povestire la alta. Uneori, ochii i se umezesc. E în stradă cu Maria Tănase, apoi la o masă, la Capşa, apoi în sala de la Minerva, înconjuraţi de artişti, prieteni şi spectatori, apoi la spital, la înmormântare, cu cioporul de oameni adunaţi la ferestre, pe când „măiastra“ trece pe străzile Bucureştiului, îmbrăcată-n rochia-i albă, tăcută…
„În faţa Domniei voastre, glasu-mi ar suna a doagă“
„Oameni ca dânsa nu prea mai sunt azi… Am cunoscut-o bine şi mă bucur că de multe ori i-am fost în preajmă. Într-o seară de vară, la Debarcader, în parcul nostru, Doamna Maria ne povestea – eram şi cu Fărămiţă Lambru – din multele întâmplări prin care trecuse. Atunci s-a apropiat de masa noastră cel care cânta la chitară printre meseni şi aduna banii. Maria Tănase l-a îndemnat să ne cânte ceva. Omul s-a oprit, a făcut o plecăciune şi a şoptit: «Doamnă, astă-seară n-am curajul să cânt, n-am dreptul să cânt. În faţa Domniei voastre, glasu-mi ar suna a doagă». Maria s-a ridicat atunci şi i-a sărutat obrajii. Aşa era dânsa. Un om deosebit. Odată, avea un concert la Lugoj şi a găsit la uşă o fetiţă de vreo 12 ani, plângând că n-avea bani s-o vadă pe «tanti Maria». A luat-o de mână şi a dus-o în culise, spunându-i să stea pe scaun, să nu plece. S-a dus şi s-a schimbat, apoi a apărut pe scenă, în costum popular, frumoasă şi cochetă. Fetiţa a ieşit din culise, s-a dus şi i-a sărutat mâna acolo, în faţa spectatorilor. De atunci, Minodora Nemeş – căci despre ea e vorba – a rămas la dânsa, ca fiică adoptivă“, povesteşte Gabriel Bratu.
Cu guler înalt, de regină
N-a cântat niciodată la nunţi, iar în restaurante, indiferent câţi bani primea, îşi alegea singură melodiile. „Nu admitea să-i spună altcineva ce să facă. Vorbea franţuzeşte ca franţuzii“, adaugă prietenul de odinioară al doamnei Maria Tănase. Şi lumea o iubea de două ori, pentru ceea ce era ca om şi pentru glasul său unic. „Când erau spectacole la Craiova, Minerva era plină. Dacă nu te duceai la 7 seara, nu mai găseai masă liberă până după miezul nopţii. Se strângeau Maria, Amza, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţki, Mia Braia, Ioana Radu. Pe atunci nu erau cârciumi cu tonomat, ca acum“, rosteşte caricaturistul. Poveştile curg una după alta. „Într-o zi, a fost invitată la masă de mama preşedintelui american Roosevelt. Umblau nişte glume pe-atunci, dar nu ştiu cât de adevărate sunt. Se spune că a început să cânte «Joacă, Leano, cu rus zvelt» şi că americanii, înţelegând că este vorba despre Roosevelt, s-au ridicat şi au aplaudat“. Zâmbim, închipuindu-ne scena. „Era elegantă şi tot timpul ţinea la costumul cu care era îmbrăcată. Niciodată n-a ieşit cu orice. La festivaluri cu amatori, nu-i lăsa nici pe ei să apară în lume cu ceasuri la mână sau cu articole care nu se potriveau portului. Ţinea mult la gulerele înalte, mari, de la costume. Mi-amintesc că era făcută praf când s-au interzis opincile. Lucram pe atunci la Casa Creaţiei şi primisem ordin de la Bucureşti să se înlocuiască încălţările populare cu pantofi, să nu mai zică lumea că suntem ţară de opincari. Ba, mai mult, cuiva îi venise ideea să insereze elemente moderne în costumele tradiţionale, adică să apară secera şi ciocanul pe ie…“, zâmbeşte, ca de un banc nătâng, Gabriel Bratu.
Fântâna de la drumul secetos
Aici, la Craiova, Maria a primit vestea bolii… „A murit lucidă, după ce şi-a dictat testamentul şi a lăsat cuvânt despre cum să fie îmbrăcată. A fost înmormântată la Bucureşti. Atunci nu se aplauda ca acum, dar, în drum spre cimitir, geamurile locuinţelor se deschideau şi de dincolo de ele răzbătea glasul dânsei, melodiile pe care le iubise şi le purtase prin lume, făcându-le nemuritoare“.
Notarul scrisese cu puţină vreme înainte: „ … Pe cap să mi se pună colţarul de pichet alb, iar în picioare, ciorapi albi scurţi, fără pantofii care m-au chinuit toată viaţa… După moarte, trupul nescăldat, ci numai şters cu alcool, să fie pus la dispoziţia medicilor, dacă – după autopsie – vor socoti că-i de folos cercetărilor ştiinţei… Pe un drum secetos – dornic de apă – să se scobească adând o fântână pentru drumeţii însetaţi… Doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor celor pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora li s-a părut că le-am stat greu în cale… Ritualul înmormântării să fie cât mai sobru. Aş vrea ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva, în străinătate, pentru tratament…“„Gândul acela, lăsat cu glas de moarte, s-a adeverit. În comuna Călăraşi, în inima Saharei Olteniei – cum i-a spus Ilie Purcaru – , primarul Vergică Şovăilă a dat dispoziţie să se sape fântâna… Astăzi“, spune Gabriel Bratu, „ea are menirea de a îndestula drumeţii însetoşaţi. Şi tot la ea vin miresele satului să soarbă apă, cum e datina pentru începutul de viaţă nouă – să le fie belşug şi fericire“…
