Falstaff, culmea operei romantice

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Ultima operă pe care Giuseppe Verdi a creat-o, „Falstaff“, e o încoronare a creaţiei artistice a marelui compozitor italian,  interpretată magistral de soliştii Teatrului Liric din Craiova.

„Falstaff“ este o piesă caracterizată de o ironie cu un farmec irezistibil, în interpretarea exclusivă a artiştilor Teatrului Liric craiovean.
Unii debutanţi, Ioan Cherată (bariton), Ion Sandu Filip (tenor) şi Anca Pârlog (soprană), alţii ajutaţi de o experienţă artistică deloc de neglijat, în rolul lui Sir John Falstaff, Sandor Balla (bariton), Fenton, Marian Someşan (tenor), Dr. Caius, Stelian Negoescu (tenor), Pistola, Sorin Drăniceanu (bas), Nanetta, Diana Ţugui (soprană), Mrs. Quickly, Doina Sărsan (soprană) şi Mrs. Meg Page, Mihaela Popa (mezzosoprană), toţi într-un spectacol complex, „care pune la grea încercare interpreţii, aceştia fiind solicitaţi să facă faţă rolurilor atât din punct de vedere muzical, cât şi al jocului de scenă“, după cum declara Gheorghe Fabian, secretar muzical al Teatrului Liric.
Un spectacol de zile mari, care va avea loc astăzi, la ora 19.00.

Însemnările unui regizor

Va încânta, deopotrivă, frumuseţea duetelor celor doi îndrăgostiţi, Fenton şi Nanetta, într-un contrast care, de altfel, completează, în mod paradoxal, „figura lui Falstaff, care în finalul operei glumeşte pe seama „isprăvilor în centrul cărora s-a lăsat antrenat“, după cum însuşi regizorul Alexander Jankow declara. Un personaj care se constituie în figura centrală a operei. Nu este un personaj negativ, compromis, ci, dimpotrivă, un autentic cavaler. Mai mult, „Falstaff poate fi privit ca un om care gustă plăcerile vieţii; este vesel, chiar moral - contrar faptului că, în realitate, totul este pe dos“, declara Alexander Jankow. Un personaj interesant, o piesă pe măsură, de fapt, „o operă de ansambluri, de un clasicism italian pur.
Extraordinar este caracterul compoziţiei: fără uverturi, fără arii mari. Este o operă modernă: ariile capătă contururi de fraze muzicale „infinite“, întrerupte de monologuri, ansambluri, ulterior transformate în recitative lungi. Orchestra îndeplineşte un rol de participant activ la acţiunea dramatică a operei (personajele sunt „întruchipate“, în plan muzical, de teme instrumentale caracteristice)“, mărturiseşte regizorul. Totul culminează cu finalul, căci „fuga finală (concepută pe mai multe voci, ajungând chiar la 14) încununează un travaliu muzical ce vizează performanţa artistică şi înalta măiestrie a interpreţilor“. Un sfârşit care-l aduce în prim-plan pe acelaşi Falstaff şi ale lui cuvinte absolut umane, pe care ulterior le preiau toate personajele (vocile): „Tutto nel mondo e burla“-„ma ride ben ride l arisata final“ (Lumea e o glumă - Cine râde la urmă râde mai bine). Un succes greu de contestat. Dacă până mai ieri, Arrigo Boito, semnatarul libretului, declara: „Trebuie să facem să trăiască această veselă comedie...  cu o bucurie naturală şi comunicativă. Ştiu că e dificil, dificil. Şi totuşi, va trebui să pară simplu, simplu...“, publicul îi va spune că a reuşit. Ba, mai mult, a făcut ca lumea să vorbească nu numai despre o operă complexă purtând semnătura celei despre a cărui muzică lumea spunea că „posedă vraja lui Rossini, sensibilitatea lui Bellini, dezinvoltura lui Donizetti şi... geniul lui Verdi“, ci şi de un spectacol care excelează în interpretare.