In Germania si Elvetia, Teatrul Liric „Elena Teodorini“ din Craiova este cel mai iubit si cunoscut dintre toate institutiile similare din Europa de Est. Dovada certa este ca in turneul din cele doua tari, facut de liricul craiovean in cursul lunii februarie, toate spectacolele s-au jucat cu casa inchisa. Succesul a fost total. Astfel, inclusiv oltenii au posibilitatea sa se delecteze cu opera comica in trei acte „Boccaccio“, a carei premiera va avea loc in aceasta seara, pe scena teatrului craiovean. Un spectacol care contine toate ingredientele necesare unui succes garantat.
Spectacolul „Boccaccio“ de Franz von Suppé este realizat pe o adaptare a lui Günther Mayr dupa un libret semnat de Friedrich Zeil si Richard Genée – in traducerea regizorului Doina Sarsan – sub conducerea muzicala a lui Florian – George Zamfir, directorul general al teatrului. Arabela Tanase este asistent de regie, coregrafia apartine Leliei Vais, iar maestrul de cor este Pavel Sopov. Avanpremiera a avut loc in strainatate, salile de 800 si 1.000 de locuri fiind arhipline. „Boccacio“ este un spectacol total, plin de surprize, pe gustul unui segment cât mai mare din public.
De ce „Boccaccio“ si de ce la Craiova?
Aceasta intrebare a fost pusa aproape obsesiv conducerii liricului craiovean, in special in perioada pregatirii acestei lucrari, de mai multi artisti din România. Fireste, data fiind complexitatea creatiei lui Boccaccio, cel care a urmat lui Dante, am adresat aceeasi intrebare. Florian – George Zamfir a explicat ca abordarea acestei opere a fost putin diferita de practica obisnuita: „Avanpremiera a avut loc in Elvetia, la Teatrul La Poste din Visp, pe 4 februarie, si s-a bucurat de un mare succes. Acest lucru ne duce cu gândul in 1893, când, la Cernauti, teatrul condus de familia Teodorinilor prezenta «Boccaccio» alaturi de «Voievodul tiganilor», «Vânzatorul de pasari», «Briganzii», «Frumoasa Elena»… culegând ropote de aplauze. S-au scris cronici elogioase. Au ramas consemnate critici favorabile la adresa «trifoiului artistic provocator de ilaritate», cum erau numiti de public Ion Anestin, Ion Tanasescu si Nae Popescu in «Boccaccio». Mai târziu, in perioada 1898-1899, «Boccaccio» a fost reluat in stagiunea Teatrului National craiovean cu o distributie de exceptie. La putin timp de la «nasterea» acestei opere (1879), Craiova, manifestând deschidere europeana, a prezentat acest titlu in România (la Bucuresti in 3 ianuarie 1885). Acesta este unul dintre motivele pentru care am abordat lucrarea «Boccaccio», din lista celor care isi asteapta rândul. Al doilea motiv, important dupa parerea noastra, este solicitarea in forta a genului (pe plan european, cel putin, alaturi de muzical). Indubitabil, in contextul timpurilor pe care le traim, oamenii isi doresc relaxare, buna dispozitie, râs, o cu totul alta «stare» decât aceea pe care ti-o da opera seria“. Aceasta ultima opinie a fost impartasita inclusiv de regizorul Günther Mayr.
Cochetarii, feste, jocuri, iubiri, surprize si efecte speciale
In „Boccaccio“, tema generala este iubirea, dupa istoriile din „Decameronul“ lui Giovanni Boccaccio. Insa, o iubire care vrea binele si din când in când realizeaza raul. Realizatorii spectacolului spun ca de la bun inceput, rapoartele de forta in „Boccaccio“ sunt clare. Concret, barbierul Scalza, dogarul Lotteringhi – care permanent este beat – si negustorul de mirodenii Lambertuccio intruchipeaza burghezia in orasul-stat Florenta din secolul XIV, burghezie care se inchide in sfera ei privata, nedorind nimic altceva decât liniste si ordine.
Poetul Boccaccio – care este provocat continuu de catre barbatii din oras pentru povestile frivole raspândite pe foi scrise de mâna, povesti care pe doamne le amuza – face senzatie in atmosfera de idila si produce neliniste in societate. Boccaccio cu câinele lui si studentul sau Leonetto deranjeaza nu doar anumite cercuri, ci, realmente, ii duce de nas pe acei cetateni plini de sine. Se agata de plictisitele lor sotii. De Isabella, care-l chelfaneste pe betivul ei sot, de Beatrice, sotia barbierului, de Peronella, sotia negustorului de mirodenii si de fiica lor vitrega, Fiametta.
Apar cochetarii, feste si jocuri de-a v-ati ascunselea. Un print adevarat, Pietro, intra in joc si chiar trece serios la treaba, atunci când un amant trebuie sa dispara sau trebuie ascuns. Se regizeaza chiar si un duel in piata, iar Pietro, printul de Palermo trebuie sa se ascunda repede intr-un butoi atunci când sotul Isabellei vine pe neasteptate acasa.
Tuturor sotilor, care cred in cinstea absoluta a sotiilor lor, Boccaccio le pune coarne si in aceasta „Novelle“.
Cum este si firesc, Franz von Supé, care la inceput a scris rolul titular Boccaccio pentru alto – atribuindu-i un rol in pantaloni – nu ofera nici barbatilor si nici femeilor rolul principal, ci realizeaza o mascarada pe care cei doi libretisti Zell si Genée au dramatizat-o, oferindu-i o multimne de efecte. Ca incurcatura sa fie mai mare, introduce un nou joc in cel existent. Realizatorii mai spun ca piesa se termina surprinzator, motiv pentru care nu dezvaluim finalul.
„Decameronul“, sursa primara de inspiratie a libretistilor
Giovanni Boccaccio este recunoscut ca fiind cel mai mare prozator al Renasterii italiene. A fost un umanist, un excelent cunoscator al Antichitatii, autor de opere in limba latina si, important de retinut, primul comentator al lui Dante Aligheri. Capodopera lui Giovanni Boccaccio este Decameronul (Il Decamerone) – denumirea provenind din termenul grecesc „decamerone“, care inseamna „zece zile“ – si contine cele o suta de povestiri spuse in acest interval de timp de catre zece tineri (sapte femei si trei barbati) refugiati intr-o vila din apropierea Florentei de teama ciumei care, in anul 1348, a decimat aproape intreg orasul. Totodata, Decameronul este un savuros tablou de moravuri, in care autorul prezinta, printr-o mare varietate de tipuri surprinse in ipostaze revelatorii, o adevarata „comedie umana“. El a denuntat cu umor prejudecatile si excesele ascetismului medieval, opunându-le idealul omului renascentist.
La inceput a fost Dante
Dat fiind faptul ca a fost primul comentator al lui Dante, Boccaccio a cotrobait in memorii, a cules marturii despre viata inaintasului sau Dante Aligheri, autorul nu mai putin celebrei Divina Comedia. Practic, Boccaccio a realizat prima si cea mai importanta monografie despre viata lui Dante. De ce este importanta? Pentru ca ea aduce marturii cu totul inedite despre viata unuia dintre cei mai mari scriitori ai umanitatii, Dante Aligheri, primul mare poet, supranumit „sommo poeta“, adica „poet in cel mai inalt grad“.
Nu se pot face extrapolarile de rigoare, daca nu precizam ca potrivit biografiei populare, Dante era barbatul unei singure femei, slujitor al Beatricei, iubitul ideal si monogam, fidel femeii unice, destinate. Insa, marii critici ai lumii, studiindu-i mai atent biografia si citindu-i cu atentie rimele, si-au dat seama ca nu doar trei femei i-au venit lânga inima. Iubirile sale, platonice sau ovidiene, erau numeroase. Apoi, acestia au conchis – fireste, nu fara aportul aproape total al lui Boccaccio – ca Dante, la fel ca majoritatea barbatilor din specia umana, a fost poligam, desi s-a insurat o singura data.
Viata erotica a lui Dante ramâne invaluita in mister
Ar fi nedrept sa vedem in Dante un precursor al lui Casanova. Insa, dupa marturisirea lui Dante sau a unor contemporani ai acestuia, a existat o duzina de femei in viata lui. Unele dintre ele au fost chiar numite de marele poet, altele nu. Cele numite de el au fost sapte: Beatrice, Violetta, Lisetta, Pietra, Gentucca, Fioretta si Pargoletta. Cel mai important eveniment al tineretii – dupa cum singur scrie in opera sa „La Vita Nuova“ (Viata noua) – a fost intâlnirea in 1274 cu Beatrice (nobila florentina Bice di Folco Portinari), pe care a vazut-o in numai trei ocazii, insa fara a vorbi vreodata cu aceasta. Astfel, indragostit de ea pâna la adoratie, Beatrice a devenit simbolul angelic al gratiei divine, simbol exaltat in „La Vita Nuova“ si, mai târziu, in „Divina Commedia“. In afara de cele sapte, au existat trei femei amintite in Viata Noua, fara a fi numite: „nobila doamna cu prea frumoasa infatisare“ («gentile donna di molto piacevole aspetto») – primul sau paravan; cealalta femeie, desemnata de Amor insusi, care a fost cea de-a doua aparatoare a lui; „milostiva doamna“ («pietosa donna») care l-a consolat la moartea Beatricei. Daca adaugam pe frumoasa fata din Trentino si pe Gemma Donati, sotia, mama copiilor sai, se depasesc zece femei. Indiferent cât s-ar scormoni in biografia lui Dante, specialistii au ajuns la concluzia ca misterul din viata erotica a acestuia nu va fi elucidat niciodata.
Desfrâul, iubirea carnala si femeia inger
Nici macar unul dintre exegetii si biografii lui Dante nu poate afirma ca nu au existat si câteva iubiri, simple fantezii literare. Sau fictiuni ori stratageme pentru a ascunde alte iubiri, mult mai voluptuoase. Astfel, daca sfoara cu care s-a gândit o data „sa prinda pantera cu pielea pestrita“ este cordonul franciscan – in opinia multor comentatori, pantera semnificând desfrâul – atunci ar exista o marturisire a pacatului.
Insa, afirmatia lui Boccaccio – care a avut posibilitatea de a cunoaste câtiva contemporani ai poetului – e cum nu se poate mai explicita: „Alaturi de atâta virtute, alaturi de atâta stiinta,… si-a gasit un loc larg si desfrâul, si nu numai in anii tineretii, dar si in cei ai maturitatii“. De aceea, versurile din „canzoni pietrose“, prin aprinderea sexuala pe care o exprima, n-au putut fi scrise decât pentru o femeie adevarata, in carne si oase, si reprezinta o confirmare limpede a celor spuse de Boccaccio. Or, se stie ca in operele sale domina Beatrice, adica femeia inger, care il insoteste pe credinciosul ei iubit, in ciuda faptului ca o vreme i-a fost necredincios, pâna in Paradis. Asadar, se poate vorbi de existenta unui paralelism coerent intre viata si poezie la Dante? Nicidecum. Pentru simplul fapt ca in viata predomina iubirea carnala, iar in poezie predomina iubirea abstracta. Deci, intr-o asemenea situatie, nu se poate vorbi de o dedublare.
Coincidenta unor nume de personaje, deloc intâmplatoare
Neindoielnic, se mai pot scrie librete „Boccaccio“, diversitatea intâmplarilor din epoca fiind inimaginabila. Pot exista mii de versiuni, insa numai dupa ce se cunoaste cea reala. Insa, nu inainte ca autorul libretului sa „exploreze“ „Divina Comedie“ a lui Dante, biografia acestuia si „Decameronul“ lui Giovanni Boccaccio. Nu trebuie omis ca poetul Dante Alighieri s-a nascut in 1265, la Florenta (Italia) si a murit in anul 1321, la Ravenna, iar Giovanni Boccacio s-a nascut in 1313 si a murit in anul 1375.
„Trattatello in laude di Dante“ a lui Giovanni Boccaccio este un fel de marturie tulburatoare. De aceea, daca exista cineva care considera ca numele anumitor personaje din spectacol coincid intâmplator cu nume care apar in creatiile celor doi mari autori, se insala amarnic. Nu este exclus ca intrebarea: „De ce Boccacio si de ce la Craiova?“ sa nu fi fost adresata fara temei.
Edilii si artistii conjuga diferit verbul a face
Una peste alta, curajul craiovenilor de a realiza un spectacol de asemenea dimensiuni, este de admirat. Si… refuz sa cred, ca salile din Germania si Elvetia – de 800 si 1.000 de locuri – au fost ocupate de spectatorii straini din snobism. Ceva se petrece aici la Craiova, iar consilierul local Nicolae Marinescu, care i-a insotit in turneu, deja vede cu alti ochi, valentele artistice si culturale din spatiul oltenesc. Nu stiu daca este suficient. Pentru capodopere, trebuie alocate sume importante de bani. Si când ne gândim la starea dramatica a salii de concerte a Filarmonicii „Oltenia“, nu ne vine sa credem. Unor melomani si artisti le dau lacrimile, iar altora le vine sa moara si sa nu se mai nasca. Pacat si rusine pentru cei care pot face ceva si nu fac. Se pare ca verbul „a face“ se conjuga diferit de edilii si artistii Craiovei.
