Acest articol contine 3 imagini:

» Toată bogăţia toamnei a fost aşternută în piaţă, sub nasul muşteriilor flămânzi
» Codane gătite în costume naţionale vestiră toamna şi zaibărul oltenesc
» Întâi sfinţiră zaibărul la Nea Mărin acasă, apoi plecară oltenii, în alai, la petrecere

Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Haine de sărbătoare îmbrăcă Băileştiul. Şi, cu alai mare, sărbători sâmbătă şi duminică Festivalul Zaibărului şi al Prazului.

„Lume, lumeee!! Veniţi câţi puteţi la Căminul Culturaaal! Şi la piaţăă, şi la masăă, şi la nea Mărin acasăăăă!!! Avem praz, avem pastramă, avem zaibăr şi tocanăăăă!!“. Nici nu se înmuie bine gerul nopţii de brumărel, şi juveţii, primeniţi în costume populare, cu căciulile de miel pe creştet şi tobele sprijinite de pântecele hămesite, porniră cu dimineaţa-n cap să dea de ştire băileştenilor. Din casă-n bloc şi din stradă-n uliţă, toată suflarea Băileştiului află vestea cea mare: se porni, neică, Festivalul Zaibărului şi al Prazului!

Bucate de toamnă, numai bune cu zaibăr

După o sâmbătă (prima zi a festivalului) dezmorţită de cântece populare şi de praz îmbucat în turtă de mălai, duminica (a doua şi ultima zi) începu aşa cum îi stă bine olteanului gospodar: cu o raită pe la piaţă. Aci, ce să vezi?! Toată bogăţia toamnei fu aşternută îmbietor sub nasul muşteriilor flămânzi, de nici nu ştiau ce să aleagă. Bucatele fură chipeş aranjate, după producători: clasa a IX-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a, toate purtând litere ale alfabetului şi aparţinând Grupului Şcolar „Ştefan Anghel“ din Băileşti. Curajoşi, negustorii la început de carieră oferiră preţ de saftea. Nu mai puţin îndrăzneţi, clienţii traseră olteneşte de preţ şi-şi târguiră de-ale gurii. O codană cu maramă şi tufănele prinse-n păr pofti lumea zâmbind căprui: „Luaţi, domnilor, zăibărelu'!“. De alături, suratele îi ţinură isonul, strigându-şi marfa cu dulceaţă: funii de ceapă, legături de ardei iute, fripturi de porc, de oaie şi găină ori sarmale-n foi de viţă. Ici ridichii la un leu kilu', colo borcane cu murături, dincoace porumb fiert, dovleci, gutui, iar dincolo cârnaţi ori făsui bătut cu ceapă şi cu pâine coaptă-n vatră.
Din mulţime, nea Siminel Berbecaru ieşi primul. Semeţ în iţarii strânşi la brâu cu sfoară, bătrânul plecat deja pe 90 de ani gândi că-şi luă de-ajuns de la târg. „Ete, fusăi şi io la piaţă. Luai nişte praz ş-o turtă.
Mi-ajung până mâine“, zâmbi moşul ştirb, cu anii strânşi în cute adânci sub ochi. Din plasa de rafie, nea Siminel mai scoase şi-o sticlă de doi litri. „Ete, şi nişte zăibărel. C-aşa m-am ţinut pe picioare o viaţă: două-trei păhăruţe pe zi, ba poate chiar patru, îmi dau tinereţe la inimă. Am venit eu de la Volga pe jos...“.  

Acasă la nea Mărin

În vreme ce juveţii asmuţiră clienţii pe tarabele îngreunate de bucatele din piaţă, doi kilometri mai departe se sfinţi zaibărul. Chiar la el acasă - pe bătătura lui nea Mărin.
În curtea Casei memoriale a actorului Amza Pelea, sub corturi împodobite cu covoare olteneşti şi ştiuleţi de porumb, ulcioarele şi sticlele cu vin purtând chipul îndrăgitului personaj îşi primiră sfânta binecuvântare, flancate de platouri cu colivă, tăvi cu gogoşi şi castroane cu nuci. Pe undeva pe la marginea mulţimii, câţiva musafiri putură observa un chip familiar: trecut de 60 de ani, un bărbat înalt, cu trăsături puternice, aducea bine cu marele actor. Iar dacă-l întreba cineva, băileşteanul răspundea pe loc: „Heee, mi s-a mai spus că semăn cu nea Mărin. Dar eu nu sunt decât administratorul muzeului, Lazăr Chirea, zis Perişoreanu. Şi vecinul lu' domnu' Amza, că am cumpărat jumătate din casă pe vremea când trăia“.
În vremea asta, oaspeţi veniţi din toate colţurile ţării - şi nu numai -  putură intra în casa cu pridvor, să cunoască crâmpeie din viaţa actorului. „Uite, fată, la perdele, sunt din pânză ca la noi, ţăsută-n război. Şi ştergarele puse la oglinzi, şi covoarăle pe părete... urcioarăle şi izmenele iară ţăsute... ete brâu', şi cămeşile, şi furca, ete şi ciacâru', şi totirlea şi căpisterea...“. Îmbujorate de emoţie, Violeta şi Iulia Petrova şi Ligia Florova se mutară dintr-un colţ în altul, descifrând obiceiurile olteneşti, atât de bine asemănate cu ale lor - ale românilor de peste Dunăre, de la Vidin.

Reţete culinare să meargă cu praz

Alaiul porni din nou, în trăsuri gătite cu funde roşii şi clopoţei şi strigăte de bucurie, slobozite de la zaibărul abia sfinţit. În jurul prânzului cel mic, se opri în parcul central al Băileştiului, tocmai unde petrecerea era în toi. Rânduite frumos pe două laturi, corturile producătorilor de mâncăruri olteneşti prinseră pe loc a îmbia poporul să aleagă. Dificilă încercare, având în vedere că participanţii fuseseră aleşi pe sprânceană! Să fie tocana de Bulzeşti, coaptă în dovleac, cu turta de mălai şi zaibăr autohton, toate vegheate straşnic de însuşi „nepotul“ lui Sucă - o păpuşă construită din cornul programului „Laptele şi cornul“, cu urechi din gogoşar, nas de morcov, ochi din boabe de piper şi haine din frunză de viţă? Ori tochitura de oaie, pregătită la ceaun de însuşi bucătarul-şef Cornel Stănescu, după reţeta proprie: „Se toacă oaia mărunt, se pune în tuci cu ulei, vin alb şi apă, se adaugă sare, piper, foi de dafin, cimbru, ardei, ceapă şi roşii bine coapte; se fierbe până scade şi se serveşte cu mămăliguţă caldă, aburindă“?. Sau să-i dăm crezare paharnicului Marian Pistriţu, care, între două sticle umplute cu zaibăr şi înfundate cu cocean, laudă tocana băileşteană de carne de oaie, mâncată rece, cu brânză şi praz şi udată cu zaibăr? Până să hotărască oltenii ce le merge mai bine la inimă, trecură prin papilele gustative bucatele preparate de românii din Vidin: păstaii uscaţi şi umpluţi cu fasole şi praz, peştele popişori şi făsuiul cu usturoi. Ori pe cele pregătite de românii macedoneni: lutiţa de pui, cu carnea prăjită şi amestecată cu roşii coapte sfărâmate, usturoi şi ulei, înăbuşită ca o saramură şi servită cu ardei copţi şi turtiţă.

Oltenii au cinstit, politica a zâmbit

Dar petrecerea nu-i deplină fără lăutari! Dincolo de grătarele fumegânde şi comisia de degustare jurizând zaibărul cel mai vârtos, nenumărate ansambluri folclorice, din diferite zone ale ţării, încing tălpile băileştenilor străpunşi de frigul năpraznic al lui octombrie. Printre spectatori, Nicolina Fâlfan prinse a frământa ţărâna îngheţată, cu ochii sclipind de veselie.
„I-auzi! Ungurica oltenească cine-o joacă să trăiască!... Ia, rustemu'... Heeee, ce mai jucam şi io când eram tânără, de-atunci le ştiu pe toate!... I-auzi acu': doi, trei, trei păzăşte! Aşa, băiatu', aşa, mânca-ţ-aş picioarele tale, zii cu căluşu'!... Acu', după joc, mă duc să iau nişte mititei, că zăibărelu' nu merge pe chelea goală“, râse Nicolina cu poftă, luând-o în pas straşnic spre corturile îmbietoare. Şi, fără să ia seama nici la Gelu Vişan, Marian Jean Marinescu, nici la Gigi Neţoiu, Doru Măgaru şi nici la Radion Cămătaru, băileşteanca se aşeză să cinstească Festivalul Zaibărului şi Prazului, cot la cot cu sutele de concetăţeni.