Dorul de gratii

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

După cinci ani petrecuţi în spatele gratiilor, un fost deţinut nu vrea în ruptul capului să părăsească locul care i-a ţinut şi de masă, şi de casă. De când a fost eliberat, Marin Nedelea vine în fiecare dimineaţă la poarta Penitenciarului de Maximă Siguranţă (PMS) şi pleacă de acolo abia seara, când îl răzbeşte foamea. Iar ca să aibă o ocupaţie - şi, de ce nu, un CV bun la întoarcere! -,păzeşte maşinile personalului PMS.
Intră în post în fiecare dimineaţă, la ora 5 fix. Grijuliu, îşi parchează bicicleta aproape de porţile maro ale puşcăriei şi începe să bată trotuarul în lung şi-n lat. Aceasta este prima inspecţie din zi. Cu maximă atenţie, Nedelea analizează fiecare centimetru de asfalt, fiecare frunză căzută pe maşini, fiecare zbor de vrabie din perimetrul care, ştie toată lumea, îi aparţine. Abia după ce sfârşeşte satisfăcut rondul de dimineaţă, Nedelea îşi ocupă postul de observaţie: brâul de ciment de lângă poarta închisorii. De aici, ziua de serviciu va fi una încărcată: cu ochi de vultur nemilos, va urmări toate maşinile care vin şi pleacă, perioada în care stau parcate şi eventualii răufăcători care să atingă neglijent oglinzile, să şteargă cu haina portierele sau să se uite mai lung la culorile automobilelor. Şi va fi gata în orice moment să sară la gâtul acelora care deranjează în vreun fel ordinea din jurul clădirii în care a trăit atât amar de vreme!

Puşcăria i-a fost familie cinci ani

Până în 2005, Marin Nedelea şi-a petrecut câţiva ani din viaţă dincolo de porţile grele, pe care astăzi le păzeşte ca pe lumina ochilor. Era deţinut atunci - condamnat pentru o faptă comisă aiurea, zice el, la o petrecere. „Eram mai mulţi, au început să se certe, eu am sărit în ajutor şi m-am trezit cu poliţistu’ că mi-a pus pistolu’ în spate. M-am întors ca ars şi, dintr-o mişcare de cuţit, l-am pus pe poliţai în cărucior, pe viaţă!“, povesteşte Marin, aruncând priviri melancolice spre zidurile înalte. A primit nouă ani pentru cheful din noaptea aceea, adică, zâmbeşte bărbatul, dreptul la un pat şi o farfurie vreme de peste cinci ani calendaristici.
Bine n-a fost, îşi aminteşte Nedelea, că nu-i cade bine nimănui să numere zilele şi lunile după zăbrele, fără să poată ieşi vreodată, fără să plece, să se plimbe sau să facă tot ce pofteşte. Dar nici rău-rău n-a fost, recunoaşte tot el, având în vedere situaţia sa.
„Nu am familie - nici părinţi, nici nevastă, nici copii. De loc sunt din Întorsura, dar stau de mulţi ani singur, într-o casă naţionalizată din Craiova, cu chirie“, a spus bărbatul. Cum un serviciu n-a avut niciodată, Marin Nedelea având un certificat de persoană cu handicap cu grad de invaliditate accentuat, care l-a împiedicat toată viaţa să-şi găsească un loc de muncă, anii de detenţie au fost lipsiţi de grija zilei de mâine.
„Masă, casă, plimbare, toate erau gratis şi nu lipseau niciodată. Cum am fost un deţinut cuminte, nu am avut niciodată probleme. Ba chiar am câştigat şi zile de libertate! M-am înţeles bine cu toată lumea, de la ofiţeri până la tovarăşii de dormitor! Aveam prieteni cu care să stau de vorbă, simţeam şi eu că sunt în mijlocul oamenilor“, povesteşte cu plăcere bărbatul de anii în care puşcăria i-a dat sentimentul că nu este singur, că cineva are grijă de el.

Serviciu de boier

Când porţile i s-au deschis larg şi s-a trezit în stradă, Nedelea s-a îngrozit. E drept că tânjise şi el după libertate ca oricare altul dintre colegii de celulă. Nu se gândise însă că, o dată eliberat, viaţa de afară îl va copleşi cu nenumăratele ei griji. S-a întors acasă, şi-a văzut puţinele cunoştinţe şi rude care îl aşteptaseră. S-a bucurat de preţioasa libertate, s-a plimbat şi a petrecut după pofta inimii. Şi când toate lucrurile pe care le-a visat au început să prindă pojghiţa plictiselii, pe Nedelea l-a apucat dorul. Începând de atunci, din 2005, şi până astăzi, Marin Nedelea se întoarce zilnic la poarta puşcăriei.
„În primul rând, am o ocupaţie, chiar dacă sunt handicapat: păzesc maşinile angajaţilor de la puşcărie, să nu le rupă cineva oglinzile, să nu le spargă sau zgârie. Îi dirijez pe unde să parcheze sau, pur şi simplu, îi salut. Toţi îmi ştiu situaţia - că am fost înăuntru şi că nu am serviciu. Iar pentru micile mele activităţi, îmi dă fiecare câte ... un semn de recunoştinţă: zece, douăzeci de mii, ba chiar şi o sută, cum face dom’ colonel sau domnu’ avocat. Mă descurc de minune cu banii acum, iar săptămâna trecută mi-am cumpărat şi bicicletă, să ajung mai uşor la treabă. Ce să mai, vin aici ca la serviciu, şi nu de orice fel, ci serviciu de boier!“, zice Nedelea, pe deplin mulţumit de beneficiile „locului său de muncă“.
Cel de-al doilea motiv pentru care fostul deţinut îşi petrece vremea lângă porţile închisorii, dar pe care îl mărturiseşte, ce-i drept, mai greu este că, în eventualitatea unei întoarceri, viaţa îi va fi în mod sigur mult mai uşoară.
„Mi-am făcut relaţii, ăsta este adevărul!“, se laudă Nedelea. „Am învăţat toţi avocaţii, toţi poliţiştii şi ce maşină are fiecare. Ştiu când vine cineva de la judeţ, cu actele secrete, dar şi când se descarcă remorcile cu deţinuţi. Şi toată lumea mă cunoaşte şi mă respectă, de la director până la ultimul supraveghetor. Ceea ce nu poate decât să-mi ajute dacă, Doamne-fereşte...“.