Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Sfântul Gheorghe se numeşte popular Sângiorzul. Împreună  cu Sâmedru (Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir), Sângiorzul împarte anul pastoral în două anotimpuri egale: vara, de la 23 aprilie până la 26 octombrie, având ca mijloc data de 20 iulie (Sântilie), şi iarna, între 26 octombrie şi 23 aprilie, cu mijloc la 16 ianuarie (Sânpetru de iarnă).
Perceput iniţial ca o divinitate a primăverii şi a vegetaţiei, el a fost asimilat ulterior cu sfântul din calendarul creştin, devenind patronul sacru al celor care lucrează pământul (Georgius = cel ce lucrează pământul).
 Tradiţia spune că Dumnezeu i-a încredinţat Sfântului Gheorghe cheile vremii cu care el deschide sezonul cald. Vremea caldă va fi închisă apoi la 26 octombrie de Sfântul Dumitru sau Sâmedru.

Nu se mai mănâncă murături!

Datinile româneşti păstrează amintirea acestor vechi semnificaţii mitice. Ţăranii atârnă de stâlpii porţilor crengi înverzite sau bucăţi de brazde. Semnifică astfel că în ziua de Sfântul Gheorghe descuie Dumnezeu pământul, semn al manifestărilor tuturor energiilor revitalizante ale primăverii. Se crede că Sfântul Gheorghe vine, îşi leagă calul de un stâlp al porţii, iar acesta paşte iarbă de pe glie. Începând cu această dată nu se mai mănâncă murături, întrucât se spune că balaurul cu care s-a luptat Sfântul Gheorghe urinează în vasele cu murături. Obiceiul de a pune ramuri verzi la poartă are o dublă semnificaţie în viaţa colectivităţii săteşti. Pe de o parte, acest lucru marca venirea primăverii, verdele simbolizând reînvierea vegetaţiei, iar, pe de altă parte, crengii şi mugurelui li se asociau valori de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele.
Se îndeplinesc diversele ritualuri cu caracter premonitor. În Bucovina, fetele se uitau în noaptea de ajun într-un vas cu apă pentru a-şi vedea în reflexe ursitul. Până la răsăritul soarelui, plecau să culeagă roua de pe câmp, pe care o păstrau peste an pentru a trata diverse boli. Tot atunci se practica şi curăţatul de farmece. Se duceau la un izvor sau la o apă curgătoare în care aruncau pâine şi sare, după ce rosteau o anumită incantaţie. Apoi se spălau pe faţă şi pe braţe, scuturând mâinile.
Urma rourarea sau stropirea cu apă. Se făcea cu crengi de mesteacăn sau stejar, pentru ca oamenii să fie sănătoşi peste an. Credinţa în puterea vindecătoare a apei în ziua de Sfântul Gheorghe era foarte răspândită.

Focul viu

Dar cea mai interesantă practică era aceea a focului viu. Acesta se făcea într-un loc ferit din pădure. Doi veri primari frecau două lemne uscate până când se înfierbântau şi începeau să ardă. Acest foc magic se păstra să nu se stingă tot anul. El avea o mare putere vindecătoare dacă se făcea lângă doi brazi gemeni. Apa fiartă la focul viu tămăduia apoi tot felul de boli ale oamenilor şi animalelor.
Un drob de sare, descântat şi îngropat sub pragul grajdului de Sfântul Andrei, era apoi dezgropat în primăvară, de Sfântul Gheorghe, când sarea cu pricina era amestecată în hrana vitelor pentru a le feri de farmece, boli şi vrăjile pentru „luarea laptelui“.