Să înţelegi copilul şi să-l recreezi

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Atelierul micuţ pare mai degrabă un loc de joacă, plin de imaginaţie, decât un spaţiu didactic în care sunetele sunt stăpâne peste băncuţe şi scaune, peste literele colorate şi anotimpurile agăţate în pereţi. „Aici ai nevoie de materiale, nu glumă, dar şi mai mult de creativitate!“, spune profesoara Mirela Şerbu, specialistă în terapia tulburărilor de limbaj (TTL).

„Uită-te la mine, Ana! Ce este? Spune bine. Mai bine. Pune la locul ei! Bine. Acum, să vedem, ce este? Bravo, Ana! Ai spus foarte bine. Poftim“, rosteşte tare, clar, răspicat, la început ca un ordin, apoi pe ton de laudă, specialistul aplecat peste copilul şaten din faţa oglinzii. Îi întinde un jeton. „Sunt copii cărora dacă nu le dai ceva de mâncat nu-i scoţi din lumea lor. Nu şi ea“. În încăpere nu mai e nimeni. Cu toate acestea, după câteva repetări, exerciţiul încetează. „Ăsta e timpul ei de lucru. Trebuie să facem pauză, altfel nu mai răspunde. Şi apoi trecem la altceva. Aici ai nevoie de materiale, nu glumă! Instituţia are câteva şi restul... improvizăm, creăm sau cumpărăm noi“, explică profesorul de TTL de la Şcoala „Sf. Mina“ din Craiova. „Arată nasul! Ana? Arată nasul! Bravo! E foarte bine“. Fetiţa îngână un cântec cu versuri indescifrabile, care par venite dintr-o limbă străină. „Nasul l-a recunoscut singură. În limbajul spontan, a învăţat puţine cuvinte. Pe celelalte le-a deprins cu ajutorul muzicii, prin comportament imitativ. De fapt, primul element de prevorbire a fost suflatul în fluier. Apoi a învăţat să sufle nasul, să sufle cu gura. Mai face aşa când vrea să te pupe, pentru că nu poate altfel“.

Prea puţin pentru a face bine

Specialistul în TTL explică apoi cum poate învăţa un copil autist, cu ajutorul unui pai, sărutul pe obraz. Pare anevoios şi greu de urmărit, cu atât mai greu de repetat, mai ales pentru cineva deprins cu gestul din copilărie. „Noi suntem ca nişte meditatori care facem terapii compensatorii. Ana, spre exemplu, e un copil pe care nu-l laşi. Când am început lucrul cu ea, ne-am folosit de muzică. Gesturile le imită“. Mirela Şerbu, absolventă de psihologie şi practicantă de logopedie, se apropie de fetiţa şatenă în aşa fel încât să nu se mai mişte sau să fie distrasă de altceva. Ana vorbeşte de parcă şi-ar da sufletul: „Anul trecut am întrerupt şi ea a pierdut articularea“. Acum încearcă să repete câteva litere: a, e, i, u, l... „Eu exagerez sunetul ca ea să prindă vibraţia. În mod normal nu se face aşa, dar cu un copil autist e altceva“, spune specialistul. Îi prinde bărbia cu mâinile şi îi arată cum să ţină limba. Aşa se-ntâmplă cu fiecare copil, deşi terapia diferă de la caz la caz, pliindu-se pe problemele fiecăruia. „Noi pentru autişti nu suntem pregătiţi. Dacă ne întâlnim de două ori pe săptămână la şcoală e foarte puţin. Aceasta e structura în România“.

Început de toamnă, sfârşit de toamnă...

Aceeaşi încăpere, aceeaşi zi. O fetiţă brunetă, cu gropiţe vesele în obraji şi gene dese, îmbrăcată modest cu un pulover cu o măsură mai mare intră în atelier, aţintindu-şi ochii asupra păpuşilor. „Iuliei (numele nu este cel real) îi place să se joace. În general, copiilor cu potenţial cognitiv le place jocul“, spune Mirela Şerbu. Copilul de nouă ani din faţa ei nu are control al muşchilor linguali şi atunci când gura e rotunjită şi semideschisă, nu-l poate pronunţa bine pe „s“. Profesorul întoarce scaunul şi se aşază pe stinghie ca să fie la aceeaşi înălţime cu fetiţa. Îşi pune o mânuşă chirurgicală şi începe lucrul: „sanie, scaun, sârmă, sunet....“. O ajută să pronunţe împingându-i de bărbie. „Zăpadă, zmeu...“ Limba trebuie să se sprijine în dinţii de jos. Fetiţa o priveşte, îi zâmbeşte şi respectă, ascultătoare, ce-i spune terapeutul. Îşi ţine mâinile pe lângă corp, drepte, prinse timid de scaun. A ajuns în sistem acum un an. „Pronunţia este ultima mea problemă. Eu vreau să înveţe să scrie şi să citească, pentru că asta e mai important acum, mai ales că are competenţe cognitive. A învăţat litera «a»“. Iulia se ridică şi scrie pe tablă. A mare, a mic. Îi şterge codiţa: „Nu!“. Nu e mulţumită. „Avem un cerculeţ şi un bastonaş“, o ajută logopedul. „Are o imaturitate a auzului fonematic. Fiecare copil de aici are o problemă, nu sunt doi la fel. Şi pentru fiecare trebuie să adopţi o metodă unică de terapie. Trebuie să foloseşti totul pentru a-i învăţa ceva. Pe perete au, spre exemplu, anotimpurile: început de toamnă, sfârşit de toamnă, început de iarnă... În felul acesta îşi formează nişte judecăţi, ştiu că urmează ceva, e o logică“.
Răbdare, empatie, imaginaţie. Toate sunt în fişa postului Mirelei Şerbu. Cea nescrisă. Aceea pentru un terapeut bun. „Numai să-l înţelegi prin empatie, fără să poţi să-l recreezi, n-ai făcut nimic...“