Germania datorează BNR peste 18 miliarde de euro

În căutare de bani, statele încep să caute prin arhive datorii istorice pe care le au de încasat şi să intenteze procese pentru recuperarea acestora. E cazul SUA – Germania, dar nu asupra lui m-aş opri astăzi, ci aş aminti un caz care ne afectează direct. O mai veche datorie a Germaniei faţă de BNR. E vorba de contractul de Clearing semnat între Guvernele României şi Germaniei la 23 martie 1939, în care România se obligă să livreze mărfuri diverse către Germania, care urma să le achite la un preţ mai mare cu 10% faţă de valoarea medie a preţurilor mondiale. Germania urma să achite facturile prin Casa Germană de Compensaţie, dar plăţile trebuia efectuate numai către BNR, în mărci germane imperiale. BNR, la rândul ei, achita în lei româneşti exportatorilor şi în acest fel totul era în regulă. Contractul acesta se poate găsi pe internet, nu e nici un mare secret, scrie Dan Popa pe blogul lui.
În primii ani de contract, Germania s-a achitat cu conştiinciozitate de obligaţiile financiare asumate prin contract. Dar ulterior, mai ales începând din 1943, Germania a început să gâfâie cu plăţile, acumulându-se restanţe la plată, astfel că pe 30 iunie 1944 BNR comunică Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel că Germania înregistra o restanţă la contractul de clearing de 545 de milioane RM (Reichsmark – adică mărci imperiale germane). După 30 iunie 1944, restanţele nemţilor faţă de BNR au urcat vertiginos, în doar şase luni înregistrându-se un total al datoriilor neplătite de circa 900 de milioane RM, conform datelor obţinute de la Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel, Bilanţul Anual, ediţia sfârşitului de an 1944.
Însuşi Ministerul de Finanţe din Germania a emis, pe 7 septembrie 1944, un document oficial ce avea caracter intern, prin care recunoştea că are obligaţii de plată neachitate la termen, către 31 de state, protectorate şi teritorii, în sumă totală de 20.049.880 RM, calculate până la 31 august 1944. În fruntea listei se afla Franţa, cu 8.536.746 RM, urmată de Belgia, cu 4.987.953 RM şi Danemarca, cu 1.293.515 RM. România ocupă locul patru, cu suma de 1.126.344 RM.
Ulterior datei de 31 august 1944, exporturile României către Germania au continuat să fie derulate, mai ales în virtutea inerţiei şi a haosului generat de acţiunea politico-militară de la 23 august 1944. Dar mărfurile româneşti exportate în Germania erau din ce în ce mai reduse, astfel că totalul facturilor pe care Germania trebuia să le plătească României se ridică la aproape 1,3 miliarde RM.
Această sumă nu a mai fost niciodată achitată României, dar BNR, în schimb, şi-a achitat conştiincios obligaţiile asumate faţă de exportatorii români şi le-a plătit acestora, la zi, toate facturile!
Astfel că singurul perdant din această afacere a fost, în exclusivitate, BNR-ul, care nu a mai solicitat niciodată vreo compensaţie de la nemţi.
Astăzi, valoarea iniţială pe care instituţia condusă de Mugur Isărescu ar putea s-o recupereze de la Germania ar fi de 18,8 miliarde de euro, conform unor calcule efectuate de membrii Comisiei Bergier, din Elveţia. Dar, în realitate, valoarea în discuţie ar putea fi cu mult mai mare, poate chiar undeva în jurul sumei de 100 de miliarde de euro, dacă ţinem cont de valoarea principalilor indicatori comparativi dintre anii 1944 şi 2010 (preţurile mărfurilor exportate, costurile de transport, taxele vamale etc.).
Pe 16 august 2010, parlamentara germană Ulla Jelpke a adresat Guvernului Germaniei o interpelare, solicitând un punct de vedere oficial asupra acestui posibil sold neachitat de Casa de Compensaţie din Germania către România, reprezentată de BNR. Răspunsul Guvernului German, prin Ministerul de Finanţe de la Berlin, a venit neaşteptat de repede, chiar în aceeaşi zi (!). Un răspuns previzibil, prin care Ministerul Finanţelor de la Berlin spune că România a renunţat la orice pretenţie materială faţă de Germania, prin semnarea Tratatului de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Numai că un astfel de răspuns este total incorect deoarece art. 28 din Tratatul de Pace de la Paris prevede că „România renunţă la orice pretenţii faţă de Germania, cu excepţia celor rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată“.
Deci, motivaţia Ministerului de Finanţe din Germania nu stă în picioare, ba chiar aş putea spune că însăşi prin argumentul său lipsit de logică s-au împotmolit şi mai tare şi trebuie să accepte, într-un final previzibil, că au de plătit o sumă imensă României.