Părintele Tudorică Mihalache, cunoscut eseist, prozator, poet oltean și membru emerit al Uniunii Scriitorilor, a povestit într-un interviu pentru Gazeta de Sud despre literatură, credinţă, nădejde, despre poezia văzută ca pe „o liturghie pentru limbă“.
Gazeta de Sud: De unde a izvorât arta scrisului de poeme?
Tudorică Mihalache: Eu sunt un om nefericit prin construcţia mea. Eu am fost în copilăria mea bolnav grav, am suferit o boală, boala cititului pentru care îi mulţumesc şi astăzi lui Dumnezeu că nu am tratat-o. Încercam singur să mă aflu pe mine sau ce vreau de la mine. Am început să scriu prin adolescenţă, dar foarte grea a fost perioada de formare atunci când îţi ceri totul. În perioada de formare treci prin momente extraordinar de dificile. O apă, cu cât este mai tulbure la începuturile ei, cu atât va fi mai limpede atunci când se va linişti. Aşa este şi cu mintea omului. Cu cât o tulburi prin căutări, prin citit în tinereţe, cu atât vei fi mai limpede la maturitate.
Eu am crescut la ţară într-o familie cu foarte mulți copii, în vremuri teribil de grele, când împărţeam şi crengile din dud. Când am plecat să dau la seminar am lăsat prima dată opincile (eu sunt ultima generaţie care a purtat opinci) şi am luat pantofii împrumutaţi de la popa din sat şi m-am dus la seminar, iar tata spunea „Ai grijă ce faci acolo! Eu opincile nu ţi le arunc, dacă o fi să nu iei n-am ce-ţi face, ducem pantofii de unde i-ai luat şi încalţi opincile“. Am fost atât de speriat de sărăcie şi de lipsuri încât îmi doream din toată inima să nu mă mai întorc. Am plecat la seminar cu tata şi cu o valiză mare şi grea, chiar dacă era goală. Acea valiză o ducea tata pe braţe peste puntea suspendată de pe Jiu, abia o ducea tata săracul. Era un obiect de istorie, căci tot neamul meu, de când se ştie, a făcut armata şi războaiele cu ea. Îmi spuneam că, dacă valiza ar fi uitată, ar veni singură acasă, că ştie drumul.
Am intrat la seminar şi a început perioada mea de formare. Citeam tot, îmi era o aşa foame de citit. Când m-am întors, tata mi-a spus că poate reuşeşte să îmi cumpere pantofi şi să îi ducă pantofii părintelui înapoi. Acest preot făcuse foarte multă puşcărie. Pe vremuri fusese preşedintele Uniunii Studenţilor Legionari din Bucureşti, era teolog. Era un popă mic, avea 1,60 metri, foarte deştept. A fost studentul lui Stăniloaie şi eu am fost studentul acestuia spre sfârşitul carierei lui.
Am avut nişte profesori foarte buni, eminenţe culturale. Sebastian Chilea este un doctor în teologie, a intrat la postul de Mitropolit al Olteniei, a fost arestat de la catedră de către comunişti. Era preot la Breasta şi cânta la vioară pe marginea bălţii. Când îi era foame desfăcea ziarul pe marginea bălţii şi tăia roşii cu brânză. Fostul Patriarh l-a adus la catedră după 30 de ani. Atunci s-au pierdut foarte multe valori.
Nu mă regăseam, citeam foarte multă poezie, încercam să fug de modele pentru că încercam să fiu eu. Mai târziu am fost interzis de comunişti. Nu am apărut decât o singură dată într-o carte de debut în comun.
În 1986 am câştigat premiul pentru literatură atunci când a apărut cartea de poeme „Melancolia îngerului“. Atunci mi-am pus problema ce să fac: şi catedră, şi scrisul, şi munca la ţară, căci încă mai munceam acolo, şi biserica, parohia… Atunci am vorbit cu familia mea şi am hotărât să renunţ la catedră. Aşa am venit la parohie în Ungureni. Aici am început să public. Eu am 10.000 de poeme nepublicate, dar cred că o să le ard. Nu aş vrea să îşi bage toată lumea nasul în ele. Eu am fost mereu corect cu mine, am zis să-mi fac treaba liniştit că vom vedea ce va ieşi. M-am pomenit cu un articol al profesorului universitar Ovidiu Ghidirimic, unul dintre marii critici ai ţării, în care poemul meu „Arătarea“ era tocat pe toate părţile. Acesta mi-a spus că nu a mai văzut asemenea versuri de la Tudor Arghezi încoace, o capodoperă a literaturii noastre contemporane și atunci ceva s-a întâmplat cu mine, am transpirat, nu am fost conştient că ating asemenea nivel
GdS: Să înțeleg că mare parte din creaţiile tinereţii nu le-aţi publicat din cauza regimului?
T.M.: Nu am reuşit să public pentru că eu am avut o relaţie proastă cu sistemul. Eram preot la Mihăiţa şi casa mea era ocupată de dispensar. Aruncau în curte seringi, vată, pansamente, mizerie. M-am dus la primar. Era un primar îndoctrinat. I-am spus că sunt şi eu nou, că am doar o cameră ocupată unde mănânc, unde mă culc, unde mă spăl, am o fetiţă căreia i se umflă ochii noaptea de frig şi îmi spune „Care-i treaba? Du-te de aici să nu mai vi la mine îmbrăcat aşa“. Eram îmbrăcat în reverendă. Am venit acasă, mi-am spus că nu se poate, comuniştii vorbesc despre umanism, socialism şi democraţie, iar ei se poartă aşa cu mine. M-am dus la Bucureşti în primăvara lui `74 la revista „Urzica“, unde am povestit ceea ce mi se întâmplă. Mi-au spus că îmi vor prelua cazul, dar că va trebui să declar, pentru că aşa se prevedea. Am scris. Aveam 23 de ani. Lipsa mea de experienţă m-a împins să fac şi declaraţii dure la adresa sistemului.
GdS: Care este legătura dintre slujire şi poezie?
T.M.: Eu am scris şi proză, şi poezie. Proza este scrisă în subdialect, cu un limbaj lexical extraordinar de gustos, de mustos, mai frumos decât cel de azi. Eu am avut un simţ al limbii dezvoltat. M-am întors în copilărie şi mi-am amintit cum vorbea bunica mea care se născuse în 1880. I-am preluat vorba şi aşa am scris. Unii critici mă numesc un Creangă al Olteniei. Proza a fost foarte bine primită. Am scris-o pentru a mă recrea, pentru că pe mine mă omora poezia, mă făcea foarte nefericit. Opera mea este foarte tristă, aproape tragică. Eu am fost cel mai nefericit om din lume când am scris poezia, am avut chiar coşmaruri. Am luat-o aşa, nu am scris în numele meu, deoarece opera mea a început dintr-o traumă a lumii. Când am văzut cât de departe este omul de Dumnezeu astăzi şi mai dă şi cu securea la cer să-l atingă, când am văzut că nu mai e nimic sfânt în lume şi când pe Hristos Îl lăsăm afară la uşă, când am văzut că omul s-a descompus definitiv, atunci am început să scriu.
GdS: Care este cel mai important premiu pe care l-aţi primit?
T.M.: Nu am cerut niciodată premii. Ele au venit de la sine. Cei din Uniunea Scriitorilor au înfiinţat premiul Nestor Vornicescu special pentru mine. Ştiau ce a însemnat Nestor Vornicescu pentru mine. Eu am scris într-o limbă, limba mea. În limba neamului tău te naşti, trăieşti şi mori. Ea poate fi şi mândrie teribilă, dar poate să îţi fie şi mormânt. Trebuie să fii om cu conştiinţă, dar acest lucru în ziua de azi nu mai există. Poporul român vorbeşte cu Dumnezeu în limba lui şi se mântuieşte în limba lui. Limba română a fost forţată atât de mult încât astăzi a ajuns la starea de vomă şi astfel i s-a dus frumuseţea. Poezia este o liturghie pentru limbă.
