Managerul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Paula Popoiu (foto), afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, că instituția pe care o conduce, la 80 de ani de la inaugurare, își păstrează menirea de a conserva ce este mai profund în România – identitatea culturală și națională.
În interviu, Paula Popoiu vorbește despre istoria muzeului, despre perioadele dificile în care Ceaușescu a încercat mutarea sa, dar și despre perioada actuală, în care muzeul se extinde.
AGERPRES: Instituția pe care o conduceți împlinește 80 de ani de la inaugurarea oficială, la 17 mai 1936. Ce înseamnă această perioadă pentru Muzeul Satului?
Paula Popoiu: În primul rând, sigur că dacă spui că o instituție împlinește 80 de ani aproape că te gândești la o viață de om, în care se întâmplă extrem de multe lucruri. Numai că aici, la Muzeul Satului, viața instituției a implicat extrem de multe alte vieți — ale muzeografilor, ale directorilor și ale multor generații de țărani—, care au creat practic tot ce avem noi în Muzeul Satului — de la casă, până la obiectele mici, mărunte. Suntem un muzeu mai neobișnuit, tocmai pentru că acești creatori ai obiectelor pe care noi le păstrăm în muzeu sunt țăranii din satele României.
Trebuie să ne gândim și la faptul că muzeul este ctitorie regală, că el s-a deschis de fapt prima dată pe 10 mai, pentru oficialități, și pe 17 mai pentru public. Noi am păstrat ziua de 17 mai pentru că este deja intrată în tradiția de aniversare a muzeului, dar trebuie să spunem întotdeauna că muzeul s-a făcut cu sprijinul Fundației Regale și că a fost Carol al II-lea cel care, rege fiind, a mers pe șantierul Muzeului Satului și a supravegheat de multe ori ce se întâmplă pe șantier. Alături de el sau chiar înaintea lui, noi îl punem pe Dimitrie Gusti. De fapt, el este marele ctitor al acestui muzeu, nu atât pentru că l-a construit, pentru că acest lucru l-a făcut Gheorghe Focșa (1903-1995), urmând ideile lui Dimitrie Gusti, ci pentru că el a visat acest muzeu și pentru că a fost ideea lui să aducă în București satul românesc.
80 de ani mai înseamnă o continuitate în cadrul unei instituții. Acesta poate nu este cel mai vechi muzeu din România, dar este cel mai prestigios din punctul de vedere al etnologiei în aer liber. Suntem o instituție care conservă, în primul rând, identitatea. Și poate că această importanță a noastră este dată de faptul că noi conservăm ce este mai profund în România — identitatea culturală și națională. Muzeul Satului nu este o instituție moartă, ci una vie, cum sunt și multe alte muzee în țară și suntem onorați că toate manifestările legate de aniversarea celor 80 de ani de existență se vor derula sub înaltul patronaj al președintelui României.
AGERPRES: Care considerați că sunt „punctele tari” care fac din Muzeul Satului „o instituție de mare forță, foarte vizibilă”?
Paula Popoiu: Orice analiză a Muzeului Satului ne arată că acesta este o instituție de prestigiu tocmai pentru că adăpostește acest patrimoniu identitar de care vorbeam. Sigur că un punct forte al acestui muzeu este felul în care prezintă patrimonul. Noi avem 60.000 de obiecte în colecții în acest moment și 370 de monumente, dar ele nu sunt într-un loc prea liniștit, ci în București, într-o zonă specială, de cultură, în care tot timpul se întâmplă ceva. Oricând veți veni la Muzeul Satului veți găsi copii care învață în ateliere ce înseamnă cultura tradițională, învață să picteze pe sticlă sau să sculpteze lemnul. Tot timpul aici sunt spectacole sau oameni care vin din sate, este un loc de mare efervescență și acesta este, din nou, un punct tare al Muzeului Satului.
Apoi, faptul că se află situat în drumul spre aeroport ne avantajează extreme de mult. De altfel s-a născut ca Muzeul de la Șosea. E locul de promenadă al bucureștenilor care include și Parcul Herăstrău. Sigur că majoritatea celor care ne vizitează, care vin și revin în Muzeul Satului, mă refer la comunitatea locală, la bucureșteni, vin aici și ca într-o oază de liniște, dar mai ales bunicii și părinții vin cu copiii să le arate ce înseamnă modul de viață de altă dată, învață să se ajute între ei. Foarte multe delegații trec pe la muzeu. Am fost vizitați de Laura Bush, de Jill Biden, de emirul Qatarului, care a cerut să vină la Muzeul Satului în drum spre aeroport, de foarte mulți președinți, prinți și regi. Nu mai spunem că, fiind alături de Palatul Elisabeta, avem tot timpul, aici, alături, Casa Regală.
AGERPRES: Ce presupune Satul Nou? Vă așteptați să aducă un plus de vizitatori? Va „eclipsa” vechiul, clasicul Muzeu al Satului?
Paula Popoiu: În nici un caz nu-l va eclipsa. Noul Muzeu, care se derulează ca proiect din 2007, va completa actualul muzeu și tematic. Vom avea altfel de monumente de arhitectură tradițională, pentru că momentul 1936 în care s-a făcut Muzeul Satului a însemnat o anumită viziune asupra satului românesc. Între timp satul s-a dezvoltat și nu mai avem în el numai case de lemn cu acoperiș de paie, de șindrilă sau case de lut. Noi am încercat să schimbăm puțin tematica completând-o pe cea veche cu monumente de genul Cantonului de drum, deci a construcțiilor administrative dintr-un sat. Am adus o cabană silvică, pentru că tot vorbim de ‘codrul frate cu românul’, chiar dacă noi tăiem destul de des acest frate. Am adus-o tocmai pentru a arăta care era lucrul la pădure. Desfășurăm acolo, cu copiii, programe numite Etno-zoologia. Iar acum, la deschidere, în 17 mai, vom vernisa expoziția cinegetică, în colaborare cu Muzeul Cinegetic de la Posada, care tocmai așa se va numi — ‘Codrul frate cu românul’. Vom expune obiecte foarte rar scoase în expoziții, precum capcane sau cornuri de vânătoare, dar vom avea și un panou care prezintă ce se întâmplă în acest moment cu pădurea, lucruri nu foarte bune. Vom avea și o statistică în care vom arăta că în Dobrogea, după 1877, pădurea s-a redus la 50% în numai câțiva ani. Partea aceasta a muzeului va fi una funcțională, în care vom ilustra aspecte din viața satului. Biserica va fi funcțională, iar pe aleea minorităților vom ilustra multiculturalitatea.
AGERPRES: Ce caută oaspeții muzeului dvs. pe ulițele Satului? Ne puteți face portretul robot al vizitatorului Muzeului Satului?
Paula Popoiu: Dacă vrem să găsim un singur portret robot nu putem, pentru că vizitatorul este extrem de divers. Fiecare caută altceva. Dacă ne referim la reprezentanții generației vârstei a treia, împreună cu nepoții și cu copiii, atunci caută să le spună ‘Uite așa trăiam noi!’, iar cei mici caută să înțeleagă care a fost modul de viață al bunicilor. Dacă ne referim la vizitatorul străin, pentru că mai mult de jumătate din vizitatorii noștri sunt străini, unii, de exemplu, sunt interesați de cele patru biserici pe care noi le avem — suntem muzeul cu cele mai multe biserici — fiindcă încearcă să înțeleagă ce înseamnă ortodoxia, de ce pictăm noi bisericile; sunt încântați când văd în curte atelierele de iconari care pictează pe sticlă sau pe lemn. Încearcă să ne înțeleagă uimindu-se, uneori, de asemănarea cu ce aveau ei mai demult — și vorbesc de vesticii pe care unii dintre noi îi urcă pe soclu cam prea des. În materie de muzeologie vorbesc. Pentru că, uneori, în materie de muzeologie în aer liber noi putem să dăm lecții fără nici un fel de problemă. Ori francezii, care n-au muzee în aer liber, ci doar eco-muzee, sunt absolut încântați că vin aici.
Deci, fiecare acută altceva. Unii să ne cunoască mai bine, unul să se cunoască pe el mai bine, alții să-și transmită cunoștințele. În nici un caz nu vine aici cineva să-și golească mintea, cum spunea, la un moment dat, un coleg naist. Dar să spui că Muzeul Satului e un loc unde să-ți golești mintea, mie mi se pare ușor ciudat. Este un loc în care-ți umpli mintea. Și ți-o umpli cu informații, ți-o umpli cu un mod de viață și, în orice caz, îți încânți și ochiul cu frumusețile pe care țăranul român le-a creat, pentru că orice obiect util este și împodobit în Muzeul Satului. Deci, dintr-o dată vedem că vorba aceea ‘Românul s-a născut poet’ și zic acum ‘s-a născut iubind frumosul’ nu este vorbă goală. Și asta o văd în fiecare zi, uitându-mă la broderiile după costumul tradițional, la crestăturile de pe obiectele în lemn sau la pictura de pe ceramica tradițională. S-a născut așa, a fost așa și noi ne străduim să îl menținem iubitor de frumos pe român.
AGERPRES: Care a fost numărul maxim de vizitatori pe care l-ați înregistrat?
Paula Popoiu: Anul trecut am avut peste 500.000 de viziatori, la care, dacă adăugăm și ce se întâmplă în străinătate, ne ducem către 600.000 de vizitatori anual. Pentru că acolo avem foarte mulți vizitatori la expoziții. De exemplu, anul acesta, la Veneția, în două săptămâni, am avut 7.000 de vizitatori, lucru extraordinar. Unele muzee nu au tot anul 7.000 de vizitatori. La Milano am avut tot așa, 10.000 de vizitatori. Îmi tot scriau colegii dintr-o asociație din diaspora, care au rămas să aibă grijă de expoziție: ‘Astăzi am avut 1.000 de vizitatori într-o zi’. Pe de altă parte, dacă ținem seama că Muzeul Bran nu este un muzeu, atunci suntem chiar pe primul loc ca număr de vizitatori.
AGERPRES: Au existat și perioade în care muzeul n-a fost frecventat?
Paula Popoiu: Nu. Eu am venit aici ca director general în 2005. De atunci, muzeul a crescut în fiecare an ca număr de vizitatori, din ce în ce mai mult. Că asta a însemnat și o muncă extraordinară a colegilor mei e altceva. Pentru că numai să stai să aștepți vizitatorii nu faci nimic. Noi am avut tot timpul ofertă culturală, ne-am brenduit și rebrenduit tot timpul, am ieșit pe site, pe Facebook, ne-am dus la conferințe în străinătate, am prezentat muzeul de fiecare dată. Și acum, în ultima vreme, ne-am impus în mediile profesionale europene ca un muzeu de mare forță și de luat în seamă.
AGERPRES: Au existat și momente de cumpănă în istoria muzeului?
Paula Popoiu: Absolut. În afară de perioada 1940-1948, când a fost războiul, când muzeul a fost pus la dispoziția refugiaților din Basarabia, la un moment dat Ceaușescu, care nu iubea această instituție, a vrut s-o desființeze. Muzeul se cerea mutat într-un loc undeva pe la Mogoșoaia și asta însemna de fapt distrugerea lui. Și aici trebuie să remarcăm, fără vorbă goală, eroismul colegilor noștri care s-au opus acestei mutări. În primul rând, Gheorghe Focșa. El a fost cel care s-a opus cu o diplomație fantastică, pentru că el a fost director după 1947, într-o perioadă extrem de grea, în care a reușit să ducă mai departe ideile Școlii Sociologice de la București. Un lucru fantastic din punct de vedere al diplomației cu care a condus instituția. Pe urmă, s-a opus când muzeul trebuia demolat și mutat. El, împreună cu doamna Georgeta Stoica sunt numele cele mai de amintit din acest punct de vedere. Dar sigur că n-au fost singuri dacă au reușit să se opună unei autorități atât de mari, unei dictaturi de fapt, cum era pe vremea lui Ceaușescu. Ăsta a fost un moment foarte important în istoria muzeului.
Pe urmă, după 1990, muzeul a suferit două incendii mari. În 1998, când a fost acel incendiu ciudat în mai multe locuri, și incendiul din 2002, când a ars parte din Bucovina și din Dobrogea. În acest moment toate monumentele sunt la locul lor, ce nu s-a putut restaura s-a reconstituit sau s-a adus altceva din teren. Nu se mai văd urmele incendiilor, dar incendiul este un pericol permanent în Muzeul Satului.
Aș îndrăzni să spun că un alt moment de cumpănă al Muzeului Satului, care încă nu s-a produs, dar se conturează aș spune, este Teatrul de Vară Constantin Tănase, lipit de muzeu. Este un loc care aparține Teatrului de Revistă Constantin Tănase, care a fost al Muzeului Satului și pe care eu îl tot cer de ani de zile de la Primărie. Nu îl cer pentru că nu știu ce prestigiu aș dori eu să construiesc pe acest teatru, ci pentru că este un loc periculos pentru Muzeul Satului. Acolo, muzeul este practic lipit de acest teatru, ultima casă este acoperită cu stuf, este chiar o zonă care a mai ars, în 1998. Ori, un teatru de revistă, cu public divers, greu de controlat, un teatru unde la un moment dat se dorea să se pună artificii și tot felul de nebunii din astea nu este tocmai adecvat. În primul rând pentru că produce și prea mult zgomot, este un teatru în aer liber. Deja am avut câteva probleme, în momentul când se dădeau câteva concerte. Se făceau repetiții în timp ce în muzeu erau vizitatori străini care m-au reclamat la Ministerul Culturii, crezând că este al nostru. Și Casa Regală este deranjată de acest lucru. Eu nu am înțeles de ce nu ni se dă înapoi teatrul, pentru că folclorul nu are o scenă în acest oraș. Avem strânse 4.000 de semnături în două zile la poarta muzeului pentru ca teatrul să ni se dea înapoi, dar nu ne-a luat absolut nimeni în seamă. Așteptăm noul primar și vom reveni și la el.
AGERPRES: Ce înseamnă pentru dvs. Muzeul Satului?
Paula Popoiu: Muzeul Satului înseamnă întreaga mea viață. Practic, din facultate eu am lucrat pentru prima dată la Muzeul Satului, am lipsit o perioadă, pentru că m-am dus la Ministerul Culturii, dar acolo am răspuns tot de muzee în aer liber. Spuneam, la un moment dat, că la mine ordinea ar fi copilul meu, Muzeul Satului, deci imediat după copilul meu. Este locul în a cărui istorie sper să rămân cumva cu tot ce am făcut, alături de toți colegii mei cu care lucrez.
AGERPRES: Aveți un exponat preferat din muzeu?
Paula Popoiu: Aici e foarte greu, ca și cu copiii. Dacă ai trei copii și cineva te întreabă care-ți place cel mai mult? Toate sunt importante. Dar dacă mă întrebați de un loc special în Muzeul Satului, vă spun Biserica Dragomirești. Și vă spun și de ce mi se pare un loc special. Pentru că, pe vremea când eram tânăr muzeograf, Ernest Bernea vizita Muzeul Satului. Și pentru că vorbea foarte mult, noi eram foarte tineri și nu ne dădeam seama cât de important e. Eu sunt un om răbdător și la un moment dat toți colegii au fugit și m-au lăsat pe mine cu Ernest Bernea. Și stăteam cu el pe băncuța de sub nucul de la Biserica Dragomirești și-mi povestea așa de multe lucruri … Iar acum regret că eram așa de tânără, că n-am înțeles importanța acestei vorbiri cu Ernest Bernea și că n-am înregistrat absolut nimic. Dar, sigur că vorbirea mi-a rămas. Când am venit prima dată în Muzeul Satului și m-am întâlnit cu Gheorghe Focșa m-am și speriat, pentru că pentru mine era bibliografie. La Biserica Dragomirești este îngropat și Gheorghe Focșa. Deci, este locul cel mai special din Muzeul Satului, cel puțin pentru mine.
AGERPRES: Ce i-ați spune profesorului Dimitrie Gusti, dacă l-ați întâlni pe ulițele muzeului?
Paula Popoiu: Păi cred că-l și-ntâlnesc din când în când. În primul rând, aș spune că a fost un vizionar, a fost un om charismatic și ceea ce a făcut el aici nu este neapărat o consecință a unei îndelungi cercetări și aplecări asupra lumii satului, ci este, practic, întruparea unui vis. Ce a făcut Dimitrie Gusti aici s-a născut din pasiune. Este extrem de rar ca un om de valoarea lui să se nască într-o țară ca a noastră și să strângă în jurul lui o echipă care să colaboreze așa cum a colaborat Școala Sociologică de la București. Noi, românii, avem această caracteristică de dezbinare rapidă, dar Dimitrie Gusti a fost un om cu totul special. Așa că, dacă m-aș întâlni cu el pe aleile Muzeului Satului i-aș preda cheia muzeului și m-aș retrage.
AGERPRES: E frumos finalul. Există o altă întrebare pe care ați fi dorit să v-o adresez?
Paula Popoiu: Acest muzeu este o instituție importantă pe care mai marii zilei, mă refer la cei care conduc această țară, ar trebui s-o ia mai mult în seamă. Poate că trebuia să mă întrebați ce buget are Muzeul Satului anul acesta, sau ce buget a primit pentru dezvoltarea sectorului nou (n.r — Satul Nou). În perioadă de criză, pentru că noi am început în 2007, noi am dezvoltat aici un muzeu. Poate că e bine să mă întrebați câți miniștri ai Culturii au știut de acest lucru și câți au luat-o în serios. Kelemen Hunor a luat-o cel mai în serios, și, cu tot respectul pentru toată lumea, el a fost cel care mi-a dat bani să duc mai mult de jumătate din acest proiect. După care bugetul s-a diminuat din ce în ce mai mult, până anul acesta când n-am mai primit nimic pentru dezvoltarea acestui proiect. Mie mi s-a părut trist acest lucru, pentru că mi-am dat seama că Dimitrie Gusti, că vorbeam de el, a avut o altfel de abordare din partea autorităților statului. Și că atunci, la vremea aceea, în 1936, toată lumea a înțeles cât de importantă este această instituție. După 80 de ani îmi este greu să spun că toată lumea înțelege cât de importantă este. Și nu mă refer la public, mă refer chiar la cei care conduc destinele Culturii și destinele României. Prin acest gen de instituții, de fapt, noi ne facem imagine bună în lume. Avem 19 muzee în aer liber. Dacă fiecare din aceste muzee ar avea statutul de muzeu național și ar fi ajutat să se dezvolte, am avea 19 instituții care ar face imagine bună în lume României. Așadar, întrebarea la care aș fi vrut să răspund ar fi fost asta: Cât de luați în seamă suntem de către autoritățile statului? Și aș răspunde: Puțin.
AGERPRES – autor: Daniel Popescu, editor: Cristina Tatu
