Maestrul Horia Davidescu, la 95 de ani: „Viaţa mi se pare scurtă!“

Autori


Fost director al Teatrului de Păpuşi din Craiova timp de aproape 30 de ani (1955-1984) şi regizor artistic din 1949, maestrul Horia Davidescu a ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani (este născut pe 22 martie 1921). În afară de marile realizări din Craiova – şi distins cu Premiul Special UNITER 2005 pentru întreaga activitate în Teatrul de Marionete şi Păpuşi – a înfiinţat în Tripoli (Libia) Teatrul pentru Copii şi Tineret. Este căsătorit de 65 de ani cu actriţa Alexandra Şerban Davidescu.

Ion Jianu: Aţi ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani. Definiţi viaţa dumneavoastră în câteva propoziţii.

Horia Davidescu: În ciuda anilor, viaţa mi se pare scurtă. Copilăria – fericită, tinereţea – la război, pe front prin tranşee, infanterist în linia întâi, rănit, decorat şi, ca răsplată pentru sângele vărsat, după război țara m-a disponibilizat, fără ajutor de şomaj, cu stigmatul de fost ofiţer, din penultima promoţie de ofiţeri ai armatei regale! După ani grei, fără nici un ajutor financiar sau moral, (părinţii mi-au plecat în lumea celor drepţi, de tineri) mi-a apărut în cale teatrul. Ani de muncă, cu răspundere, cu necazuri, cu spaima de a nu rămâne din nou pe drumuri, dar au urmat şi mulţi ani buni, cu multe realizări şi succese. O viaţă, într-un cuvânt, ÎMPLINITĂ.

I.J.: Credeţi că va fi utilă în Craiova o manifestare sub genericul „Seniorii Teatrului“?

H.D.: Ideea nu e rea, dar greu realizabilă. Ani de-a rândul am încercat să-mi invit foştii colegi la o cafea „tăinuită“, dar rar au răspuns la invitaţie. Mulţi au plecat din oraş şi mai mulţi din lume. Poate o întâlnire şi cu foştii spectatori, cum tot visează nevastă-mea. Prin Craiova, mai întâlneşte copiii de altădată, care o recunosc şi mărturisesc că Teatrul de Păpuşi le-a făcut copilăria fericită.

„Mi-a trecut un glonţ la o palmă depărtare de inimă“

I.J.: Credeţi în destin?

H.D.: Mă invitaţi la filosofie sau sofisticărie!!! Nimeni pe lume nu are certitudini, doar credinţe. Răspunsul meu e şi da şi nu. Cred că există şi noroc. Cum altfel să-mi explic că mi-a trecut un glonţ la o palmă depărtare de inimă, că nu am murit pe front, că mâna paralizată mi-am recuperat-o, că tot ce mi s-a furat sau pierdut am regăsit. Până şi maşina parcată sub geam am regăsit-o, deşi, la miliţie, când am făcut declaraţia de furt, m-am trezit că habar nu aveam ce număr de înmatriculare am la maşină! Destinul a hotărât să colind cu teatrul pe patru continente pe vremea când Cortina de fier era zăvorâtă cu şapte lacăte. Destinul să fi fost de vină că mi-am depus pensionarea în 1983 când am fost obligat să disponibilizez 19 din cei 28 de salariaţi? Nu am putut să fac asta. Am trăit cu spaima că se va alege praful de teatrul pe care l-am înfiinţat, dar nu s-a ales praful. Primele trei luni de după pensionare au fost grele, dar într-o clipă totul s-a schimbat. Destinul s-o fi gândit să-mi facă un dar de ziua mea să petrec două luni în Elveţia? Nu ştiu, dar de atunci am revenit la prima mea pasiune, pictura, sculptura, care mi-au umplut viaţa şi pensionarea nu a mai fost o povară. Am o singură certitudine: mi-a fost dat să am o familie minunată de care sunt mândru şi pentru care îi mulţumesc destinului, dacă el le-a hotărât.

„Transportam decorurile de la gară la Căminul Cultural într-un car cu boi“


I.J.: Aţi fost în ultimii ani la spectacole ale Teatrului de Păpuşi Craiova? Dacă da, cu ce impresie aţi ieşit din sala de spectacol? Ce v-a mulţumit, ce v-a dezamăgit?

H.D.: Nu am mai vizionat un spectacol la Teatrul „Colibri“ de când s-au mutat în noua sală. M-am dus la

inaugurare şi am stat în holul teatrului, pentru că în sală nu am putut intra. Bătrâneţea îmi face greutăţi. Scările, pantele sunt pentru mine inabordabile. Nu-mi cereţi părerea pentru că astăzi totul este altfel decât era. M-am bucurat că au din nou un acoperiş deasupra capului, că nu mai sunt în bătaia vântului, că au la conducere o tânără care îmi doresc să nu

dezamăgească şi să adune câţi mai mulţi spectatori care să se îndrăgostească de teatru, precum copiii de altădată. Eu am rămas cu nostalgia turneelor din tinereţe. Îmi amintesc cu drag când colindam de la un sat la altul într-o remorcă trasă de un tractor sau când ne transportam decorurile de la gară la Căminul Cultural într-un car cu boi! Când am căpătat primul autobuz parcă îl apucasem pe Dumnezeu de picior!

Făceam de la Craiova la Bucureşti, prin Piteşti, cam zece ore. Ei, am auzit că se mai întâmplă şi azi, dacă luăm trenul! Am iubit întotdeauna zborul, de aceea urmăresc pe cerul Craiovei traseul avioanelor şi regret că nu voi mai călătorii printre nori.

I.J.: Se spune că în spatele oricărui bărbat stă o femeie puternică. Ce a însemnat pentru viaţa şi cariera dumneavoastră doamna Alexandra Davidescu, soţia?

H.D.: Nu ştiu cât de puternică a fost, dar ne-am completat în profesie şi în căsnicie. A fost ministrul meu de finanţe. Iscăleam statele de plată de trei ori şi bani nu luam niciodată! Cu banii nu mă descurcam. Odată m-a întrebat de ce mă uit aşa de atent la chelner când vine să ne facă nota de plată, că eu nu sunt în stare să adun 2+2? I-am răspuns sincer: joc teatru!  El crede că mă pricep şi eu cred că nu mă înşală… Am împlinit 65 de ani de căsnicie. Ce a însemnat ea în viaţa şi căsnicia mea? Cred că eu am fost totul pentru ea şi ea a fost totul pentru mine şi amândoi fericiţi că avem copii, nepoţi şi strănepoţi minunaţi.



Comenteaza acum

Alte stiri

Sumarul ediției de marţi, 16 octombrie 2018

Top