Fotograful din rulotă

Cosmin Bumbuţ, Elena Stancu şi căţeluşa lor, Tina, în rulota cu care străbat ţara (Foto: arhiva personală)
Etichete , , ,


Fotograful Cosmin Bumbuţ şi partenera lui, craioveanca Elena Stancu, au câştigat în 2013 o bursă din partea fundaţiei fostului preşedinte american Jimmy Carter pentru a scrie despre violenţa domestică din România. De atunci, viaţa celor doi s-a schimbat drastic. Cosmin şi Elena s-au mutat într-o autorulotă cu care străbat ţara pentru a documenta subiecte pentru pagina lor web, Teleleu.eu. Anul acesta, Cosmin a câştigat primul loc din peste 87.000 de concurenţi la secţiunea arhitectură a concursului Sony World Photography Awards, una dintre cele mai prestigioase competiţii de fotografie din lume. Citiţi mai departe un interviu despre criza bărbatului de 40 de ani, problemele traiului în rulotă, lipsa de punctualitate a unor vedete din România şi cum a ajuns Cosmin să pozeze camerele în care deţinuţii primesc vizite intime.

GdS: Care e locul tău preferat din România?

Cosmin Bumbuţ: Vizual, Oltenia îmi place cel mai mult. Am mers foarte mulţi ani în Maramureş, dar acum s-a stricat foarte tare, cred că din cauza banilor. Au venit oameni care au lucrat afară şi au investit în case foarte urâte. Toate sunt roz şi mov. În Oltenia am venit târziu. Prima dată am ajuns în 2008. Am fost în zona Cetate şi am văzut case şi oameni neatinşi de banii de afară. Am întâlnit oameni frumoşi, dezinteresaţi. Am stat într-un sat de romi, Dănceu, mi-am şi făcut un prieten acolo, Busuioc. Avea un tricou mişto cu un tigru şi pe perete era pictat alt tigru. Iar anul trecut am descoperit la Corcova o comunitate de romi căldărari, nişte oameni deosebiţi.

Busuioc din Dănceu (foto: Cosmin Bumbuţ)

Busuioc din Dănceu (foto: Cosmin Bumbuţ)

GdS: Ce ai face dacă nu ai fi fotograf?

C.B.: Nu îmi pot imagina altceva decât să fiu fotograf. Aş face poze cu telefonul, aş desena, nu ştiu. Dacă nu m-aş putea exprima vizual, m-aş face alcoolic.

GdS: Ai ştiut de la început că vrei să te faci fotograf profesionist?

C.B.: Nu-mi era clar, nu mă gândisem ce o să fac. Când am început fotografia, habar nu aveam că se pot câştiga bani din asta. Abandonasem două facultăţi, minele şi jurnalistica, şi am dat la imagine de film. Aveam un prieten care a convins-o pe maică-mea că se pot câştiga bani din fotografie. Primii bani serioşi i-am făcut în ‘93. Eram angajat la Teatrul Nottara şi mi-am dat demisia ca să merg în fiecare zi la facultate. Mă întreţinea mama. Eram în primul an când am primit un job de la o companie de film, să fotografiez pe platou. Atunci a fost primul meu şoc. În trei zile am câştigat vreo 300.000 de lei. La Nottara câştigam 60.000 pe lună şi aici am făcut 100.000 pe zi. Atunci mi-am dat seama: wow! Stăteam în cămin şi nu îmi permiteam în vremea aceea să îmi cumpăr un aparat de ras electric. Aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la Gara de Nord să cumpăr ultimul răcnet de aparat de ras. Asta a fost păsărica mea. După aceea încet, încet, au început să vină joburi în publicitate.

GdS: Acum zece ani erai unul dintre cei mai de succes fotografi de modă şi publicitate din România. Cum te-ai schimbat faţă de atunci?

C.B.: Probabil criza de 40 de ani există. Mă enervează acest clişeu pe care l-am trăit. Eram fotograf de modă şi publicitate, eram foarte tare în Bucureşti, câştigam o grămadă de bani din fotografie. Aveam de toate: casă, maşină, plantasem şi un copac. La un moment dat mi-am dat seama: şi acum ce urmează? Care e următorul pas? Aveam tot ce poate să bifeze cineva, maşină, vilă… aveam şi faimă pentru că eram fotograf de modă. Mi-am dat seama că nu mă interesează nimic din ce putea să urmeze: o vilă mai mare, mai mulţi bani, mai multă faimă. Nu mă interesa să fiu fotograf de modă la Vogue Italia sau cine ştie unde. Mi-am dat seama că toată treaba asta nu duce nicăieri. Atunci a început o transformare îndelungată. Aproape un an nu am făcut nimic, doar am stat şi am citit. Şi mi-am dat seama că nu ştiu câţi ani mai am de trăit, dar vreau să fac numai fotografii care să mă facă fericit şi mândru.

GdS: Marea luptă a fiecărui om este cu propria mortalitate. Prin fotografie, încerci să…

C.B.: …să fiu nemuritor? Tot timpul mă gândesc la „memento mori“ şi probabil criza de la 40 de ani de acolo s-a tras. E bine să te gândeşti la moarte din când în când. Ce faci dacă mâine vei muri? Trebuie să fii împăcat.

GdS: Care sunt lucrurile importante în viaţa ta acum?

C.B.: Cel mai important e să fac lucruri de care să fiu mulţumit şi mândru. Şi să încerc să fac cât mai puţine compromisuri.

GdS: În vechea ta viaţă nu puteai să trăieşti fără compromisuri.

C.B.: Nu puteam, pentru că aveam de plătit chirie, să strâng bani să îmi cumpăr o casă… Şi a trebuit să înghit tot felul de mizerii. Unele cerinţe din partea clienţilor erau atât de stupide, mai ales din partea celor de la marketing. Veneau tot felul de fufiţe care spuneau tot felul de lucruri absurde. De exemplu, acum mulţi ani fotografiam bere. Atunci trebuia să pui spuma de la bere bobiţă cu bobiţă, cu pipeta. Şi vine o fetiţă de la marketing şi îmi spune „auzi, Cosmin, nu ţi se pare că bobiţa asta de la colţ ar trebui să fie un milimetru mai încolo?“. Pentru asta trebuia să ştergi tot paharul şi să o iei de la capăt, o muncă de două ore. Şi am zis, f****, nu se poate. Atunci m-am gândit prima dată că îi dau cu berea în cap şi nu mai fac nimic. Până la urmă am şters spuma, dar mi-am jurat că nu mai fac niciodată poze de produs. Dar la sfârşitul zilei luam nişte bani buni. Ajungi să fie nasol să gândeşti aşa. Faci nişte lucruri şi satisfacţia ta e doar că eşti bine plătit. Nu e normal.

GdS: Cum faci bani acum?

C.B.: Acum fac mult mai puţini bani, pentru că între timp mi-am dat seama că standardele de viaţă ale unui om normal nu trebuie să fie foarte ridicate şi nu am nevoie de mult. Ne susţinem din vederile Teleleu, printuri de fotografii, o chirie şi din colaborările Elenei.

GdS: Ce planuri de viitor aveţi? Rămâneţi trubaduri în autorulotă?

C.B.: Deocamdată ne place foarte tare traiul nostru de hoinari. Elena a scris mai multe materiale în ultimii doi ani decât în toată viaţa ei de redactor-şef adjunct la Marie-Claire. Şi eu am făcut mai multe fotografii de care sunt mândru decât în ultimii zece ani. E fain, dar nu e o viaţă de hippie. Sunt greutăţi, nu e deloc uşor să trăieşti într-o maşină.

GdS: Şi viaţa de hippie are greutăţi.

C.B.: Nu ştiu, în filme e totul flower power, ăia nu se spală. Noi ne spălăm şi e un mare efort să găseşti apă, mai ales în România. Pentru că nu există cişmele, dar în schimb sunt tot felul de cruci pe la toate drumurile. Românii sunt foarte credincioşi, dar nu beau apă. Noi avem nevoie să umplem rezervorul de apă o dată la trei zile. Nu găsim decât dacă mergem în curţile oamenilor şi ne rugăm de ei.

GdS: Dacă v-aţi permite să luaţi un apartament în Bucureşti şi când sunteţi acolo să nu staţi în rulotă, aţi face asta?

C.B.: În momentul de faţă nu aş vrea să am un loc stabil. În maşină avem de toate, de la internet până la generator de curent dacă panourile solare nu mai fac faţă. Nu ne trebuie absolut nimic. Ba da: maşină de spălat, suntem dependenţi de ea. Maşina noastră e foarte mică şi nu mai avem loc de o maşină de spălat portabilă. Aşa că trebuie să ne rugăm de familie şi prieteni. Dar avem autonomie de o lună cu rufele murdare.

GdS: E un stil de viaţă pe care l-ai recomanda şi altora sau crezi că vi se potriveşte doar vouă?

C.B.: Noi am avut foarte mult noroc că ne-am întâlnit. Nu e uşor să te speli într-un lighean. Elena şi-a tuns special părul ca să facem economie. Recordul meu la duş a fost să consum doar şase litri de apă. Cu cât consumi mai puţin, cu atât poţi sta mai mult într-un loc fără să cauţi următoarea sursă de apă. Nu ştiu dacă aş recomanda asta şi altora. Noi muncim de ne rupem în autorulotă. E mai mult de muncă într-o maşină decât dacă ai sta într-un apartament şi ai face aceeaşi treabă ca jurnalist. Oamenii normali nu se gândesc „de unde luăm apă peste două zile, nu mai avem gaz, unde aruncăm toaleta?“. Acasă poţi să stai pe canapea şi să te relaxezi. Te duci la WC şi ai scăpat, la apă îţi vine factura şi o plăteşti. În maşină trebuie să te ocupi de toate, faci tot timpul ceva.

GdS: De ce aţi luat decizia să vă mutaţi în autorulotă?


C.B.: Noi nu ne-am mutat de plăcere. Elena era redactor-şef adjunct la Marie-Claire şi nu mai avea zile de concediu. Câştigase o bursă dată de Balkan Fellowship ca să investigheze sistemul medical din România şi toate zilele ei de concediu s-au consumat cu acea bursă. În acelaşi an am câştigat împreună bursa de la Centrul Carter şi ne-am trezit în situaţia în care nu ştiam ce să facem. Singura soluţie era să îşi dea demisia. Oricum, trebuia să bântuim mult prin ţară pentru a documenta violenţa domestică. Aveam autorulota şi am zis: „hai să ne mutăm în maşină, scutim cheltuielile cu chiria şi gazele, mâncatul în oraş. Hai să încercăm“. Şi aşa a fost, de voie şi de nevoie, amestecate.

GdS: Cât de sustenabil e ce faceţi?

C.B.: Nu mă gândesc la asta, mă gândesc care e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Să nu mai avem bani să ne plătim motorina sau să cumpărăm mâncare. Până la urmă, doar asta ne trebuie. Motorină şi mâncare. Iar dacă stăm locului nu ne trebuie decât mâncare şi un cablu de apă. Ce ni se poate întâmpla? Nimic. Mă mut la mama sau îmi iau casă la ţară, cultiv cartofi şi cresc găini. Mi-am dat seama că sunt nişte lucruri de care nu am nevoie şi că am consumat ca un porc o grămadă de ani. Nu sunt anticapitalist, dar avem prea multe mofturi şi fiţe. În Grecia nu am mâncat niciodată la restaurant. Mi se părea foarte scump. În plus, gândeşte-te ce libertate ai, să te opreşti cu maşina unde vrei tu, pe malul mării, în marginea pădurii.

GdS: Cum ai ajuns să faci fotografii în penitenciare?

C.B.: A fost o întâmplare. În 2005 m-a sunat jurnalista Dana Cenuşă, care devenise purtător de cuvânt la Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Dana văzuse „Tranzit“, cartea mea cu trenuri de pe vremea când eram student la film. Mi-a spus: „domnule Bumbuţ, îmi place foarte tare cartea dumneavoastră. Aţi vrea să faceţi fotografii în toate penitenciarele din România?“. Era în 2005, când eu făceam doar fotografii de modă şi publicitate. Nu ieşeam din studio. Am zis „wow, ce tare! Lasă-mă un pic să mă gândesc“. După câteva zile, i-am spus că vreau să merg într-un singur penitenciar. Am vizitat mai multe penitenciare pe axa Bucureşti – Baia Mare şi mi-am ales Aiudul.

Cosmin Bumbuţ - Tranzit

Cosmin Bumbuţ – Tranzit

GdS: Cum te-ai hotărât să fotografiezi camerele intime?

C.B.: Mi-a venit ideea şi timp de un an nu am făcut nimic. Aveam îndoieli, mă gândeam că nimeni nu rezistă să se uite la 36 de camere goale. Am făcut 16 poze în 2011 şi m-am oprit. Din ambiţie, în 2013 am mai fotografiat încă 18 camere intime. Mergeam cu autorulota şi dormeam în faţa puşcăriilor. Până la urmă am trimis proiectul la Sony şi s-a dovedit că m-am înşelat când am crezut că oamenii nu se vor uita la fotografii. Mai aveam în plan ca imaginile să fie expuse cu statistici: „Camera a fost înfiinţată în 2007 şi de atunci au avut loc atâtea vizite intime“. Nu am primit situaţia de la toate penitenciarele, aşa că am renunţat.

Cosmin Bumbuţ - Camera intimă

Cosmin Bumbuţ – Camera intimă

GdS: Ar fi fost amuzant! „În această cameră au avut loc 70.000 de acte sexuale“.

C.B.: Nici chiar aşa. În unele camere erau câteva mii, în altele doar de ordinul zecilor.

GdS: Într-un interviu spuneai că tu şi Elena aţi izbucnit în plâns când ascultaţi povestea unei femei abuzate. Cum te descurci cu toată suferinţa pe care o descoperi?

C.B.: Eu mă ascund în spatele aparatului de fotografiat, îmi e uşor. Aparatul e un scut bun, mi-am dat seama de asta în anii ‘90, când a căzut un avion lângă Baia Mare şi am făcut nişte fotografii pentru o agenţie de ştiri. Am avut acces pentru că îl cunoşteam pe unul dintre poliţişti. Am făcut nişte poze oribile. Erau sinistre, cu bucăţi de mâini, de picioare. Nu am realizat ce am fotografiat decât când am developat acasă pozele şi am văzut pe diapozitiv un picior, foarte frumos compus. Am zis „băi Bumbuţ, eşti nebun?“. Dar în momentul în care făceam pozele nu am simţit nimic. M-a pocnit plânsul la interviul cu femeia abuzată pentru că o filmam. Aparatul era pe trepied şi ea povestea, nu eram cu aparatul în braţe. Nu mai aveam scutul. Dacă ai aparatul la ochi, te gândeşti cum compui imaginea, cum vine lumina, ai ceva de făcut.

GdS: Când îndrepţi aparatul de fotografiat spre o persoană, o schimbi. Prezenţa ta alterează dinamica momentului, eşti şi observator, şi actor.

C.B.: Ştii ce se întâmplă cu oamenii? Dacă stai cu ei, lucrurile sunt altfel. Nu poţi face fotografii din primele minute în care îi cunoşti, pentru că nu sunt obişnuiţi cu tine. În cazul căldărarului de la Corcova, am stat acolo mai multe zile. Bineînţeles că la început nu erau obişnuiţi, dar după jumătate de zi deja mă ignorau, nu se mai uitau în aparat. Aveam un reportofon pe masă şi la început vorbeau circumspect. La un moment dat şi-au dat drumul, vorbeau ca şi când nu mai eram acolo. Am stat o oră lângă un singur om. Îţi dai seama câte poze poţi să faci cu un bărbat care stă în fund şi dă cu un ciocan într-o oală? E plictisitor ca dracu’. Ăla stătea, eu nu spuneam nimic. Mă uitam prin aparat la cazanul ăla al lui şi când obosea mai spunea câte ceva. Atunci mi-am dat seama că a uitat de mine şi de reportofon, nu îl mai interesam. Pentru asta trebuie să stai acolo, să ajungi un fel de obiect în camera lui. Eram ca un dement care stă în genunchi şi face poze. Când oamenii se obişnuiesc nu mai am imagini care alterează autenticitatea.

GdS: Deci scopul tău este să fii perceput ca un obiect?

C.B.: Nu ca un obiect, nu sunt o mobilă care stă acolo. Vorbesc cu oamenii, le pun întrebări. Pe căldărar l-am întrebat de ce bate de trei ori acolo şi care e diferenţa dintre oala asta şi cealaltă şi de ce folosesc un anumit fel de aliaj şi cum fac amestecul la aparatul de sudură, de ce pocneşte aşa de tare şi ce temperatură are, cât costă kilogramul de aramă, de unde îl fac rost.

Cosmin Bumbuţ - Căldărarul de la Corcova

Cosmin Bumbuţ – Căldărarul de la Corcova

GdS: Ce sfaturi ai da unui tânăr care vrea să devină fotojurnalist?

C.B.: În zilele astea, să te faci fotograf de orice fel e cumplit. Din cauza accesibilităţii aparatelor, toată lumea e fotograf. Tânărul ar trebui să fie cât mai personal. În momentul de faţă e foarte greu să îţi găseşti un stil şi să cerni toată mizeria care există ca imagine pe net. Sunt foarte multe imagini bune, care sunt îngropate într-o tonă de mizerie. Şi nu poţi da deoparte mizeria văzând imagini, ci doar citind, văzând filme şi altă artă bună. Şi atunci poţi să discerni ce imagine e bună şi care e cea rea.

GdS: Există artişti vizuali care te-au influenţat?

C.B.: Am rămas blocat în anii ’50. André Kertész, Robert Capa, mi-am dat seama că majoritatea fotografilor pe care îi admir sunt maghiari.

André Kertész

André Kertész

GdS: Susan Sontag spunea că fotografia poate fi un act de agresiune şi camera poate fi privită ca o armă. Te-ai simţit vreodată în postura de agresor?

C.B.: Da. Câteodată mă simt bine pentru că fotografia mă pune într-o poziţie de putere. E ca la indienii ăia, când fac o imagine bună simt că îl posed pe omul ăla cumva, că iau ceva din el, şi mă bucură foarte tare. Dar asta e destul de rar. M-am mai simţit agresor şi îmi făcea plăcere la fotografia de modă. Acolo trebuia să fii mai rău, dictai, erai şeful echipei. Cel mai tare mă enerva nepunctualitatea. Am avut totdeauna probleme cu oamenii care nu veneau la timp la un job. Înjuram, făceam urât. Ştiu faze în care au plâns şi am zis că nu mai lucrăm.

GdS: Ţi-ai rezolvat problemele cu administrarea nervilor?

C.B.: Când e vorba de nepunctualitate, nu. Cred că asta e o chestie de educaţie de la mama. Ea m-a învăţat „frate, ai spus ora şapte, e ora şapte. Dacă ai întârziat, suni înainte“. Erau oameni care nici măcar nu sunau. Sau după ce întârziau o jumătate de oră nu îşi cereau scuze. Au fost vedete pe care nu am mai vrut să le fotografiez după. Pot să îţi dau şi nume, nu îmi pasă. E o cântăreaţă, cum o cheamă… Corina! A întârziat şi i-am zis „Eşti pe lista mea neagră, nu îţi mai fac poze niciodată“. Tristul ăla de Brenciu e nepunctual total. Venea la şedinţe foto cu o oră întârziere, n-avea nici o treabă. Ţin minte că la o sesiune foto pentru Viva am zis „Bă, eu nu stau după Brenciu ăsta, mie nu îmi place ce cântă, nu-mi place deloc de el. Eu plec, mă doare-n bască de Brenciu“. Până la urmă am rămas de ruşinea revistei. A fost ultima şedinţă pe care am făcut-o vreodată cu Brenciu.

GdS: Jurnalistul american Chris Jones spunea că urăşte să scrie despre vedete, pentru că sunt cele mai insipide fiinţe. Ai şi tu o problemă cu vedetele?

C.B.: Da, cu pseudovedetele construite în România. Mihaela Rădulescu, Andreea Marin, ce-au făcut astea în viaţa lor? Ceva ca să rămână. În publicitate era altfel, pentru că făceam fotografii cu actori, care erau total de altă factură, sau cu oameni normali, care şi ei erau civilizaţi.



Comenteaza acum

Alte stiri

Sumarul ediției de miercuri, 13 decembrie 2017

Publireportaj

» Moşul Ford Plusauto te premiază!
» Nu rataţi bonusurile oferite săptămâna aceasta de MABO Utilaje și Îngrășăminte Oltenia!

Local

» Femeie depistată cu 320 de petarde
» Spitalul din Horezu are mare nevoie de medici
» Percheziţii domiciliare la persoane bănuite de contrabandă
» Prinşi în flagrant în timp ce tăiau pomi de iarnă
» Mort la locul de muncă, pe platfoma Oltchim Râmnicu Vâlcea

Dolj

» Fostul ministru Vâlcov rămâne în continuare sub control judiciar
» 350.000 de euro pentru viața a doi frați uciși într-un accident
» Primele Ford EcoSport produse la Craiova pleacă spre clienții din Europa
» O singură ofertă pentru consolidarea Colegiului „Carol I“
» Are porcul trichineloză? Puteți să primiți despăgubire!
» Zboruri către Antalya de pe Aeroportul Internaţional Craiova
» Întreruperi energie electrică de mâine

Gorj

» Costurile cu încălzirea Stadionului Municipal vor fi suportate de primărie
» Doliul pentru Regele Mihai I amână petrecerile funcţionarilor
» Angajaţii Primăriei Târgu Jiu vor rămâne fără prime pentru că nu sunt sindicalizaţi

Sport

» Fotbal / Italienii anunță că Mitriță a fost cumpărat de Universitatea Craiova
» Fotbal / Daruri alb-albastre pentru viitorul Craiovei (galerie foto)
» Voleibaliștii lui Pascu, favoriți să se califice în „careul de ași“
» Studenții craioveni joacă handbal în memoria lui Paul Stuparu
» Marcel Popescu: „Vrem să aducem jucători care să facă spectacolul și mai mare“

Bani & Afaceri

» Sperietoarea Split TVA

Magazin

» Horoscop
» Bancul zilei

Top