Pictorul-scenograf Viorel Penișoară-Stegaru: La 15 ani am fost condamnat la un an închisoare…

Valeriu Penișoară-Stegaru, în fața atelierului său (Foto: Arhiva personală Valeriu Penișoară-Stegaru)
Valeriu Penișoară-Stegaru, în fața atelierului său (Foto: Arhiva personală Valeriu Penișoară-Stegaru)


Clasa socială din care provenea (era fiu de preot şi avea un moşier în familia mamei), educaţia primită în familie şi la şcoală, conştiinţa civică şi comportamentul societăţii româneşti de după război l-au determinat pe Viorel Penișoară-Stegaru să se alăture unui grup anticomunist, compus din elevi. În primăvara lui 1950, a fost arestat, anchetat şi condamnat la un an închisoare corecţională de către Tribunalul Militar Galaţi, pentru delictul de „uneltiri contra ordinei sociale“.

Ion Jianu: Spectacolul de la Naționalul din Craiova, din aceste zile de sfârșit de ianuarie, „Noapte bună, mamă!“, vă are pe afiș ca scenograf. Al câtelea spectacol este din cariera dumneavoastră?

Viorel Penişoară-Stegaru: Nu ştiu al câtelea o fi. În ciuda numărului mare ori mic, fără orgolii statistice, aş dori să nu fie ultimul urcat pe scenă de către decoratorul care încă mai sunt. Dacă îl veţi considera printre cele din urmă (fatal, aşa este), spectacolul lui Mircea Cornişteanu (ca regizor), împlinit maestru de către două stele autentice ale teatrului românesc, Florina Cercel şi Cerasela Iosifescu, a desluşit în conştiinţa mea, încă odată, farmecul cu care permanent mă hrăneşte teatrul. Mă întrebați de evidența spectacolelor mele… Modestia mă împiedică să mă prezint a fi un conştiincios, însă meticulos mă ştiu pururea. Am ordonat cu migală de arhivar, dar şi în opis, an după an, stagiune după stagiune, toate cele făcute, proiectate, imaginate, realizate – spectacole de aici şi de prin alte părţi. Am pus în bună rânduială: artişti ai scenei, calendare şi fotografii, afişe şi programe de teatru, aplauze şi fluierături, hohote de râs şi lacrimi. Spectacolul-start din 1960 de la Teatrul Național Craiova şi cel de pe scena bucureşteană din 2014, „Noapte bună, mamă!“ (care va fi prezentat în aceste zile şi pe scena Naţionalului din Bănie) întind un arc de timp solemn, bolta veritabilă a credinţelor mele estetice. Am încrucişat umbletele mele cu figuri comune ale scenei româneşti, dar am poposit şi la intersecţii luminoase cu artişti, dramaturgi, regizori, scenografi, cântăreţi, balerini, chipuri ilustre care nu încap printre aceste rânduri, sunt mari, sunt vii, unii nu mai sunt. Şi ar fi nechibzuită pomenirea lor la repezeală. Har lor am dobândit cu greutate statutul de artist decorator- scenograf. Graţie lor reflectez necontenit la îndatoririle impuse de nivelul potenţelor mele creatoare, la misia de scormonitor perseverent în sensibilitatea semenilor care îmi urmăresc evoluţia.

I.J.: În anii ’40 aţi fost străjer. Pentru cei care nu cunosc această noţiune, oferiţi-ne câteva amănunte.

V.P.S.: La început am fost copilul… străjer. Străjeria, o noţiune cu sonoritate stranie astăzi, este rar întâlnită în colocviul cotidian. Străjeria sau organizaţia Straja Ţării a fost născută de către Regele Carol al II-lea, printr-o metamorfoză rapidă a Cercetaşilor, organizaţie școlară mai mult sportivă decât naţională, într-o alta, puternic ideologizată. Străjeria urma să dezvolte în noi, copiii (am aflat mult mai târziu), dragostea de patrie şi rege, emanciparea virtuţilor ortodoxe, respect faţă de tradiţie, faţă de imboldul nobil al muncii, al efortului colectiv. Această îndeletnicire dificilă pentru înţelegerea mea – aveam şapte ani – era costumată cu o uniformă care parcă o anticipa pe cea a pionierilor postbelici. O beretă albă cu insignă, bluza tot albă, cu epoleţi şi eghileţi, cravată portocalie, pantaloni cu centură şi scurtaţi la nivelul genunchilor. Grupurile de copii-străjeri adunate în cuiburi arătau pitoresc când, cu braţul drept ridicat şi întins (salut roman), strigau cu putere sănătate! Prietenii care uneori mă văd pozat „pionier“ prin albume de familie descoperă, miraţi, că insigna beretei, sigla de pe paftaua centurii şi cea din piept poartă însemnele monarhiei, o stea formată din patru slove „M“, iniţiala viitorului Rege Mihai I .

„În 1950 m-am alăturat unui grup anticomunist, compus din elevi“

I.J.: De la străjerul din anii regalităţii, aţi ajuns, în anii socialismului, la vârsta de 15 ani, în… închisoare! Ce „crimă“ aţi făcut?

V.P.S.: Da, am fost puber… osândit! Războiul a devenit amintire şi liniştea, după august 1944, începea să se aştearnă peste ţară. Vremuri sumbre şi amărâte însă au venit odată cu pacea… Clasa socială din care proveneam (eram fiu de preot şi aveam un moşier în familia mamei), educaţia primită în familie şi şcoală, conştiinţa civică şi comportamentul societăţii româneşti luminate, postbelice, o armată străină şi fără Dumnezeu hălăduia peste tot. Toate m-au determinat să mă alătur unui grup anticomunist, compus din elevi. În primăvara lui 1950, nu împlinisem 16 ani, am fost arestat, anchetat şi condamnat la un an închisoare corecţională de către Tribunalul Militar Galaţi, pentru delictul de „uneltiri contra ordinei sociale“! Nu cutez să vorbesc despre ceasurile lungi şi negre numărate în Penitenciarul din Galaţi deoarece, astăzi, acea epocă hidoasă şi tristă a fost povestită de zeci de condeie autorizate moral şi îndreptăţite să o facă.

SAMSUNG CAMERA PICTURES

„Meşteşugul de-adevăratelea l-am priceput aici, la Craiova, pe scena Naţionalului“

I.J.: Şi dumneavoastră sunteţi îndreptăţit!… Aţi depăşit momentul, aţi absolvit Institutul de Arte Plastice Bucureşti, aţi practicat meseria de scenograf. Cum ați răzbit în carieră, cine v-a îndrumat pașii, ce mentori ați avut?

V.P.S.: Am fost adolescent studios şi student sârguincios. Dascăli artişti din şcoala lui Tonitza: M. Cămăruţ, P. Hârtopeanu, N. Popa, nume cu… renume în Iaşiul interbelic, m-au îndrumat spre cariera de decorator. După ce am absolvit două şcoli la Iaşi – una teoretică şi una tehnică de artă (sic!) – în 1954 am urmat cursuri de gravură, afiş, ilustraţie de carte timp de trei ani, la Bucureşti, la Academie, cu artişti consacraţi în materie: Luca, Molnar, Catul Bogdan, Perahim. Meseria şi diploma de scenograf am primit-o de la un vlăstar al nobilimii oltene, Al. Brătaşanu, după alţi trei ani de studenţie plină cu lipsuri (a se citi sărăcie), dar umplută cu cea mai preţioasă avere, tinereţea. Am luat licenţa la Academia de Arte Bucureşti, secţia scenografie (numită atunci Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“), în anul 1960. Meşteşugul de-adevăratelea l-am priceput aici, la Craiova, pe scena Teatrului Naţional. Nu încap în răspunsul pe care vi-l datorez numele atâtor personalităţi din teatrul autohton şi cel străin, care m-au folosit, m-au iubit, m-au iniţiat nu numai la Craiova, ci şi la Galaţi, Braşov, Reşiţa, Iaşi, Bacău sau Tg. Mureş.

I.J.: S-au contabilizat de atunci peste 50 de ani de activitate…


V.P.S.: Da… Au trecut mai mult de 50 de stagiuni de atunci şi astăzi am o cheie – cartela de intrare în TNC, dăruită de conducerea teatrului, cu care pătrund în atelierul scenografilor din Naţionalul craiovean, locul-matrice al tuturor năstruşniciilor mele! Am urcat pe scenă zeci de montări, sute de costume, am luminat texte din toate literaturile lumii, împreună cu actori, regizori, tehnicieni, contabili, plasatoare, garderobiere… O familie numeroasă, constantă ca mărime, în ciuda celor care o părăsesc. Multora le-am pierdut urma. Altora mă închin cu pioşenie. Câtorva le mai urez „La mulţi ani!“. Unii nu mă mai aud. Alţii nu mai văd. O actriţă venerabilă nu mai cunoaşte semenii… Oare de ce ne gândim atât de puţin, atât de rar la dânşii? De ce îi uităm? Sunt fericit că pot scrie toate acestea, dar vă rog să mă credeţi că sunt, în acelaşi timp, trist…

 

I.J.: Recunoaşterile specialiştilor vă sunt dragi?

V.P.S.: Am ajuns culegător de distincţii… M-am expus, vreme îndelungată pe scenă, pe platouri de televiziune, pe simezele saloanelor de artă, pe zidurile muzeelor şi contemporanii mei au găsit de cuviinţă că trebuie să fiu răsplătit. Le mulţumesc! Găsesc în buzunarele sufletului monede tocite de timp, ruginite de uitare. Sunt distincţiile, decoraţiile, premiile, recompensele, diplomele… Ajuns la senectute (Doamne, fereşte-mă de senilitate!), nu mai confund performanţa cu obişnuitul, reputaţia cu grandoarea, renumele cu îngâmfarea. Am primit sancţiuni pozitive cu medalii din tablă, cu diplome tipărite urât, cu numele meu modificat, de la saloane internaţionale de scenografie, de la festivaluri-concurs, de la ministere, reviste de profil, primării, teatre, uniuni de creaţie… şi memoria mă somează la reconstituiri. Era multă fală, bucurie şi satisfacţie în fiinţa mea şi, bănuiesc, nemulţumire, invidie, ciudă, gelozie sau poate chiar duşmănie în cei rămaşi fără distincţie. Unii au crezut că le-am uzurpat un drept, că le-am furat medalia aşteptată. Euforia sărbătorii dura câteva zile, ecoul zăbovea câteva săptămâni şi apoi timpul aşeza un strat de colb şi pe distincţie, şi pe posesor. Metalul medaliei s-a degradat, cartonul diplomei s-a scorojit şi, multe fiind, mă întreb: le-am meritat? Am fost răsplătit cum se cuvine? Cine a alcătuit juriul? Cine au fost decidenţii? Câtă competenţă aveau? Probitatea lor era fără fisură? Aveau principii, criterii, dezlegare? Nu mă încumet să răspund. Gândul mă ajută, îmi cer iertare pentru curaj şi apropiere, să amintesc cu sfială ce-o fi însemnând pentru muritorii înzestraţi cu Premiul Nobel? Dar Goncourt? Dar Oscar? Păstrând măsura, aproape că nu mai simt prezenţa recompenselor. Le părăsesc. Nu le mai găsesc rostul, sensul, funcţiunea. Sunt monede vechi, regăsite, cum spuneam, în buzunarele sufletului. Pedepsiţi-mă!

I.J.: Dacă ar fi să vorbiţi despre condiţia artiştilor plastici de după evenimentele din decembrie 1989, ce aţi spune?

V.P.S.: Inițiativa, spiritul liberal dobândit au fost câștiguri reale în perioada imediat postdecembristă. Nu știu cum s-a întâmplat, nu pot să-mi explic, nu pot s-o fac lesne, dar starea bună, interioară, a dus la o bună stare fizică și materială! Am continuat munca în teatrele românești, în atelierul propriu, dar și în grădina cu flori. Am călătorit, acum se putea, am văzut Petersburgul, Londra, Parisul, Lyonul, Madridul, Barcelona, Roma, Veneția, Viena, Cairo, Ierusalimul. Drumețind pe meridianele citate, am început să devin, alături cu concetățenii mei români, european. Simt cum această dimensiune recuperată mulțumește îndestul, în general, pe oamenii obișnuiți și, în particular, pe creatori. Nu doresc să-mi fie interpretată strâmb ierarhia însă, pentru artiști, orizonturile largi, zările îndepărtate, spațiu, lumina, libertatea sunt condiții esențiale în procesul creației. Când ești liber, ești OM, nu ești anatomie!

„Am o pasiune pentru ambalaj…“

I.J.: Care vă sunt hobby-urile?

V.P.S.: Am devenit născocitor… Născocitor de situații, de imagini, de forme, de idei… Stimulii care mă ajută i-am strâns și adunat cu migală de ceasornicar. În atelier sunt înconjurat de obiecte fără valoare, dar expresive, precum: cântare vechi, ceasuri uzate, scule domestice, mașinării de bucătărie, tablouri de la colegii de breaslă, colecții de ziare și periodice, ceramică românească, pietre și nisip de pe plajele vizitate, icoane și înscrisuri din epocă, afișe, fotografii, scrisori, hărți și multe, multe nimicuri. O pasiune, hobby îi ziceți, bine definită și care mă domină de zeci de ani, o am pentru ambalaj, echipament din hârtie ori carton, confecționat de om sau mașină. Ambalaj numesc orice îmbrăcăminte pe care o poartă orice produs care-ne și îmi însoțește existența. Colecționarea de ambalaje am pornit-o în anii ’70. De atunci mă interesează forma lor, culoarea, designul, modul de construcție (cutii, casete, recipienți), structura și calitatea materialului folosit, expresia și strălucirea lor… Am dezmembrat zeci, sute mii de piese, le-am fișat, pe ani, pe țări, pe produse (grupuri) și dacă timpul îmi va da răgaz, poate voi încropi și un studiu. Frunzărind colecția (fac asta pentru că este a mea), trag concluzii neașteptate, aflu performanța în economie a multor state, gradul lor de dezvoltare industrială, constat izbânzile unor arhitecți, designeri, graficieni renumiți… În sfârșit, observ cu ochiul liber distanța artistică între ambalajul frumos (ingenios, plăcut, util, comercial) și cel dizgrațios, urât și ordinar. O banală cutie de ciocolată din 2014 sau ambalajul unui săpun sunt categoric diferite (carton, culoare, formă, deschidere, muchii etc.) față de cele cumpărate în anii ’60. Deosebirile grupează explicit aceste produse  pe: state, regiuni, vest, est, Europa, Asia ș.a.m.d., ele făcând trimitere nu doar la anul creației, ci și la geografia în care au fost realizate. Se poate scrie o dizertație amplă despre nașterea, evoluția și transformările unei obișnuite cutii de paste făinoase, de exemplu. Un mare artist francez, Boltanski, și–a realizat o mare parte din opera (celebră) folosind cutii metalice, ruginite, vechi, în care se vindeau biscuiți.

„Sunt un guru…“

I.J.: Ați inițiat o întâlnire lunară a artiștilor plastici „fără morgă profesoral-academică și fără… prohibiții“ (v-am citat). Ce semnifică şi ce este întâlnirea lunară?

V.P.S.: Acum sunt un guru… Glumesc pentru deliciul virtualilor lectori, însă nu mai este nevoie de argumente când vorbim de acest miracol numit comunicare, fenomen social care asigură definitiv evoluția, progresul oricărei forme de civilizație. Formele diverse ale comunicării: cititul, vorbitul, scrierea, informarea, gesturile, atitudinile etc., nu erau, nu sunt încă, manifestări organice prezente în rândurile colegilor mei de breaslă. Absența acestui liant din Filiala Craiova a Uniunii Artiștilor Plastici m-a determinat să contrazic această nepotrivire în termeni, o uniune care nu este unită! Uniunea are la Craiova: sediu pentru activități curente, conducere înțelept aleasă, magazin propriu, două săli pentru expunere, statut, reguli de funcționare, trup cu juni artiști, alții cu vârste stimabile, însă îi lipsesc: coeziunea, solidaritatea, unitatea, comuniunea, comunicarea!… M-am îndreptat înspre camarazii mei de profesie cu oarecare prudență. Sperietoarea eșecului îmi dădea târcoale. Pregetam… Dacă nu voi fi convingător? Dacă îmi vor întoarce spatele? Dacă…? Dacă…? În noiembrie 2013, cu oarecare teamă, am conceput o invitație la dialog, colocviu, taină românească, clacă – dacă nu vă deranjează formularea – pentru cei 25-30 de artiști cunoscuți mie la acea dată. Demersul era temerar, îndrăzneala mea așijderea, dar blândețea chemării, poziția mea profesională, vârsta la care o făceam, delicatețea gestului mă linișteau. Așa s-a născut un proiect care îmbia la informare, apropiere, cunoaștere reciprocă, la deschiderea sufletelor, la efort colectiv și destindere, fără să facem discriminări de rang, de generație, de performanță artistică, de talent ori forță artistică. Ne-am întâlnit și discuțiile ne-au așezat pe o singură platformă: trebuie să fim laolaltă, uniți în fața țelului urmărit, numai împreună putem deveni corp de elită culturală în urbea și regiunea noastră. Am trimis lunar, începând cu acel noiembrie însorit, chemări – invitație la tot mai mulți colegi de profesie. Cu fiecare apel propuneam și o temă, un subiect, o acțiune de realizat, de dezvoltat, și întâlnirile consumându-se am văzut cum această mașinărie spirituală începe să funcționeze normal. Nu am făcut minuni, așteptăm cu iubire pe cei care încă nu au intrat în acest joc nevinovat, plin de pitoresc. Scaune la masa prieteniei sunt multe și neocupate. Ce facem? Ce producem? Fără a performa, am purtat discuții despre arta modernă, modernism, postmodernitate, ne edificam în noțiuni de artă contemporană, video-artă, ideo-artă, conceptualism… Am făcut ședințe de crochiuri, altădată de portret, am vernisat o expoziție de nud, una cu natură statică (flori), ne povestim și descriem galeriile, saloanele de artă văzute, călătoriile făcute afară… Ne dăruim lucrări, ne gândim să prelungim întâlnirile într-o tabără de creație în afara Craiovei… Și planuri, proiecte, idei există… Să nu mă întrebați unde au loc atâtea și atâtea întâmplări. Tot ce vă pot spune, în orașul nostru trăiesc și muncesc oameni care înconjoară cu dragoste frumosul, ne sprijină, ne ajută și iacă a sosit momentul să le mulțumesc și cu tiparul oficial al Gazetei de Sud.



Autori

Comenteaza acum

Alte stiri

Sumarul ediției de joi, 19 octombrie 2017

Top