Tradiția slugilor boierești, privilegiu rezervat celor bogați, cunoștea o largă răspândire în societatea românească de altădată. Era de bonton, dar și imperios necesar să ai servitori. Poveștile țesute în jurul acestor personaje erau deseori subiectul articolelor din ziarele vremii.
În vremurile de odinioară, domnul, ocupat cu serviciul, dădea mână liberă soției, de obicei casnică, pentru dirijarea treburilor casei. Doamna, care nu se putea descurca singură, avea nevoie de ajutor. Așa că în casele bune, cu mobile luxoase, vitrine, bufete încărcate cu porțelanuri de Saxa, Sevres sau faianță scumpă, tablouri, covoare, obiecte ornamentale, aduse mai ales de la Paris, își făceau simțită prezența doici, bone, guvernante pentru copii, bucătărese, fete în casă și menajere pentru curățenie, spălat, târguieli și câte și mai câte.
Deoarece cererea și oferta erau foarte mari, statul intervenea prin înființarea în orașe a unor Birouri de Plasare a servitorilor. Pe acolo treceau sute de mii de oameni, mai ales femei, în căutarea unei slujbe la stăpân. Sunt preferate fetele venite de curând de la țară, considerate mai cinstite și „mai puțin pervertite de miasmele orașului“, notează Șerban Pătrașcu, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor“ din Craiova într-un material publicat în Arhivele Olteniei din 2012.
În primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, „sunt aduse pentru copii guvernante din străinătate, care fugeau de sărăcia de acasă, aducând moravuri discutabile și învățături destul de puține“ citează, din Nicolae Iorga, Paul Rezeanu în lucrarea „Craiova. Amintirile orașului“.
În 1875 erau înregistrați 116 servitori (bucătari, birjari, menajere, croitorese, dădace), cei mai mulți fiind străini. Ei reprezentau 10 la sută din populația adultă a orașului. Familiile cu cei mai mulți servitori erau Iorgu Cacalețeanu, Costache Glogoveanu, N. Haralambie, N. Diculescu, Emanoil Chinezu.
Și în casa familiei Nicolae Romanescu se găsea o guvernantă, de origine elvețiană, care trăise mulți ani la Bruxelles. Stăpâna casei, Lucia Fălcoianu, devenită Romanescu prin căsătoria în anul 1894 cu Nicolae Romanescu, își lăsa băieții să învețe tainele vieții de la țăranca din Oltenia, Sevastița, și de la guvernanta educată în Elveția. Dacă însemnările despre guvernantă sunt puține, despre Sevastița, femeie adusă de la Lipov pentru treburile casei, se spune că era un adevărat sac de povești. „Când venea seara, copiii își terminau deja lecțiile, o înconjurau pe Sevastița. Avea talent de a istorisi întâmplări cu haiduci și hoți de cai, ori cu strigoi ce apăreau noaptea prin cimitirul satului. Nu-i pasionau pe băieții familiei Romanescu basme despre Ileana Cozânzeana ori Zâna Zorilor. Ei ascultau cu ochișorii înflăcărați isprăvi despre viteji olteni, ce-i înfruntaseră pe oamenii pașei din Vidin, care treceau Dunărea, să prade satele“, nota Elvira Ecaterina Ivănescu în lucrarea sa „Casa Romanescu“.
Povești cu servitori
Poveștile cu servitori nu erau întotdeauna plăcute. Se pare că, deseori, stăpânii își catalogau servitorii drept „dușmani declarați“. Despre relele apucături se notează și în revista Realitatea Ilustrată din 1933, din care Șerban Pătrașcu citează.
„Nici hainele nu sunt o problemă. De regulă, primește daruri de la stăpână, însă «ciorapii și, în genere, rufăria se poate purta în comun. Cele mai multe cucoane nu bagă de seamă.
O servitoare inteligentă reușește să-și facă o garderobă proprie. Iată un sistem: Astă toamnă servitoarea mea mi-a ascuns o mănușă. Când a venit iarna, am găsit una. Am căutat-o zadarnic prin toate părțile pe cealaltă: – Arunc-o și pe asta! – i-am spus.
Peste câtva timp, mi s-a părut că recunosc mănușile mele în mâinile unui vizitator, pe care l-am văzut îndreptându-se spre camera servitoarei mele…». După același sistem poate dispare un ciorap al doamnei“.
Subiecte ale articolelor de ziar
Numărul servitoarelor scade simțitor în Craiova la începutul secolului al XX-lea, iar comportamentul unora dintre ele lasă mult de dorit. Nu puține erau situațiile în care paginile de ziar ale vremurilor trecute abundau în articole, ilustrații, caricaturi despre moravurile acestor femei.
La puțin timp după intrarea în serviciul stăpânilor, servitoarea se sătura să mai fie servitoare și dorea să devină prostituată. Cu amărăciune, Ion Florescu, șeful Biroului Central de Servitori, nota în „Dare de seamă asupra situației Comunei Craiova“ din 1912: „Așa de exemplu o fată în casă, o femeie de tot serviciu fie chiar bucătăreasă, după ce s-a depus o muncă absolută de familia unde este angajată pentru prima oară, spre a o învăța și după ce a îmbrăcat-o voind a o avea curată să naște întrânsa râvna de a fi cocotă – lucru zis și făptuit – să prezintă la serviciul sanitar comunal și imediat a obținut un mic carnet prin ajutorul posibil al agenților sanitari și în puterea acestuia să declară independentă exercitând meseria de cocotă… Astăzi chiar Caterina D. Ion, o bună servitoare, are procurat anexatul carnet de prostituată…“.
Nici cele care rămân la stăpân nu sunt uși de biserică, după cum reiese din materialul publicat în Arhivele Olteniei din 2012 de către Șerban Pătrașcu. „În 1913, Leana, fată în casă, în strada Gării nr. 80, reușește să-i îmbolnăvească de blenoragie pe soldații din Regimentul I Artilerie. Nici autoritățile și nici stăpânii nu au luat nici o măsură în privința respectivei femei. Un an mai târziu, Leana încă răspândește boli grave în rândul militarilor. Astfel, comandantul regimentului îl înștiințează pe primarul Romanescu că soldatul Geamănu Ilie a fost găsit «bolnav de ulcer veneric de la o servitoare care se numește Elena și domicilează pe strada Gărei»“.
Servitoarele, guvernantele sunt personaje ce vorbesc de moravurile societății din alte vremuri, completând tabloul orașelor de odinioară.
