Povestea unui boier – o poveste desprinsă din vremuri de demult. Un protagonist – Toma Teișanu – cel care a lucrat în echipa lui Anghel Saligny la modernizarea liniei de cale ferată Filiași – Târgu Jiu, dar și cel care, în timpul studiilor făcute în Elveția, la Institutul Politehnic din Zurich, a fost coleg cu Albert Einstein.
Toma Teișanu s-a născut în Craiova, în ziua de 22 februarie a anului 1874. „A făcut școala elementară în țară, iar străbunicul meu l-a trimis la studii în Elveția“, povestește Cornelia Bunescu, nepoata boierului. După terminarea studiilor s-a întors pe plaiuri mioritice, dar a păstrat o legătură strânsă cu Elveția, acolo unde s-a format. „Am un act de partaj de la Arhivele Statului din 1906, în care străbunicul meu împarte moșia pe care a avut-o la Coțofenii din Față, bunicului, Toma Teișanu, și fratelui său. Acesta din urmă renunță și lasă în seama boierului Toma Teișanu administrarea pământului. El va ridica pe această moșie, în perioada interbelică, după model elvețian, conacul ce dăinuie și astăzi. O clădire impunătoare, cu un mezanin ce are cinci camere, dintre care una cu cinci pereți, căreia noi îi zicem pentagonală. Din podeaua ei, într-un colț se mai păstrează urmele scării interioare de lemn ce străbătea tavanul, ajungea la etaj, unde era o cameră exact pe mărimea celei de la parter, salonul albastru. Scara urca apoi în foișor“, povestește Cornelia Bunescu.
Toma Teișanu a făcut din moșie una prosperă. Însoțea deseori până în Elveția vagoanele cu cerealele culese de pe pământurile de la Coțofenii din Față. Acolo vindea grânele, căci visul său era să asigure copiilor şi nepoților un trai bun.
Oamenii din Coțofeni îl prețuiau. Băteau la poarta moșiei atunci când erau greu încercați, pentru că știau că întotdeauna vor găsi acolo înțelegere, sfatul cel mai bun, sprijinul material sau moral de care aveau nevoie. „Bunicul era un om rațional, calculat, econom, corect. Nu era risipitor, ca alți boieri ai vremii. Era educat în spirit german, așa cum am crescut și eu, cu respect pentru cuvântul dat. A fost un om foarte bun. Așa mi-l amintesc și eu, așa și-l amintesc și bătrânii satului“, mărturisește nepoata boierului Toma Teișanu.
Aruncați în stradă
Cornelia Bunescu își continuă povestea: „Am stat acolo până la vârsta de șase ani“. Odată cu venirea comuniștilor la conducerea țării, lucrurile aveau să ia o întorsătură nefericită pentru familia boierului Toma Teișanu. Totul a început în martie 1949. Toma Teișanu împreună cu soția, fiica și cei doi nepoți se aflau în conacul de la Coțofenii din Față. Într-o dimineață, devreme, o bătaie în ușă avea să prevestească răul. Au fost scoși afară din casă de câțiva oameni înarmați, care nu i-au lăsat să ia nimic cu ei. A urmat naționalizarea conacului cu tot ce aparținea acestuia.
După ce i-au fost confiscate întreaga avere și afacerea agricolă, bătrânul, resemnat, s-a întors la Craiova. Acolo avea, chiar în vechiul centru al orașului, o casă, unde locuia iarna. „Nu credea că se poate întâmpla ceva mai rău decât episodul de la Coțofeni. Asta până într-o altă noapte geroasă de martie, când… Eu aveam șase ani, fratele meu 11. La ora patru, securiștii au năvălit peste noi și, sub amenințarea armelor, ne-au scos din nou pe toți – bunicii, părinții noștri și pe noi – în stradă. Ningea. Nu ne-au lăsat nici de această dată să luăm ceva din casă… ne-au scos în pijamale în gerul acela cumplit. Bunicul avea banii și actele la bancă, în seif. A cerut să fie lăsat să ia ce avea acolo. Un securist a țipat la el: ‚Dacă mai ceri ceva, te împușcăm pe loc, burghez nenorocit!’. O rudă de-a noastră ne-a pus atunci la dispoziție o cameră în care am stat toți șase. Au urmat zile negre… Tatăl meu era avocat. L-au dat afară din barou. Spuneau că are origine năsănătoasă, că este dușman al poporului. Fratele meu a fost dat afară de la facultate“, își amintește Cornelia Bunescu.
În timp ce toți cei șase membri ai familiei își duceau traiul într-o cameră, conacul de la Coțofenii din Față era transformat în CAP. În perioada 1991-1992, moșia a revenit familiei. „Boierul s-a întors acasă“, spuneau bătrânii locului, care își aminteau de vremurile în care acesta le oferise ajutor.
Amintirile fetiței de șase ani, ajunsă astăzi la o vârstă venerabilă, reînvie de fiecare dată când ușile conacului se deschid. Și asta se întâmplă în fiecare zi, căci și-a recreat aici, din firimiturile trecutului aruncate într-un beci întunecat, universul copilăriei sale.
