În satul gorjean Vladimir de pe valea Deșului, în liniștea naturii, se ridică o casă mică de lemn în care, cu ani și ani în urmă, s-a născut Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcării revoluționare de la 1821. Poarta din lemn se deschide cu greu. Mătură pământul odată ce este deschisă, căci timpul s-a așternut cu greutate peste ea. În curtea mare, împrejmuită de un gard din lemn, se află o fântână veche. Pe culme e casa. Urci câteva scări, deschizi o portiță și ajungi în pridvor. Blănile scârțăie sub greutatea pașilor. Ușa de la intrare în casă se deschide și ea. Pătrunzi într-o cameră ce păstrează o măsuță cu câteva oale și linguri. E așezată lângă vatră, sub care stă în mod simbolic un țest. De aici treci într-o altă cameră, ceva mai spațioasă decât prima. Un dulap din lemn sculptat, probabil de mâna aceluiași meșter care s-a ocupat și de decorarea stâlpilor pridvordului, o masă și un pat sunt lucruri ce au aparținut, se pare, familiei lui Tudor. În acel pat, peste care stă așternută o pătură lucrată la război, s-ar fi odihnit cândva Pandurul. Pe pereți, oriunde te-ai uita, ștergarele au fost înlocuite cu imagini, schițe, ce evocă un strop de istorie, povestind călătorului marile fapte ale lui Tudor din Vladimir.
În această căsuță din lemn a văzut lumina zilei Theodor (Tudor), la adăpostul pădurii din apropiere. Provenea dintr-o familie de moşneni înstăriţi. Tatăl, Constantin, zis Ursu, fiu al ieromonahului Mitrofan și al Rusandei, se născuse în Prejan, județul Mehedinți. Mama, Ana sau Ioana, era fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimir.
Casa memorială de astăzi este, se pare, o copie realizată de un arhitect în perioda interbelică, după modelul casei originale, după cum ne precizează fostul profesor universitar Dinică Ciobotea.
Drumul spre Craiova
Frumosul sat Vladimir, așezat undeva pe drumul Cărbuneștilor, este locul copilăriei, dar și al întoarcerii lui Tudor Vladimirescu la familia sa. În aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu cu păduri dese, cu oameni cu suflet mare, a deprins Tudor tainele învățăturii. Despre alfabetizarea lui sunt cunoscute mai multe povești. Se spune că Tudor ar fi învăţat literele alfabetului de la un moşneag alături de care păştea vitele, în vreme ce alte voci susțin că primul său învăţător ar fi fost o rudă, Pârvu Ciuhoi, preot la biserica din satul Vladimir, de a cărui fiică s-ar fi îndrăgostit mai târziu. Cert este faptul că Tudor părăsește destul de devreme frumosul sat oltenesc, lăsând în urmă pădurile dese, cu potecuțe numai de el știute, și ajunge la Craiova, în casa boierului Glogoveanu, ca „să înveţe carte boierească“, grecește, slavonește și câte și mai câte laolaltă cu fiul acestuia, Nicolae.
Venirea lui Tudor din Vladimir în Cetatea Banilor naște alte povești legate de ziua venirii lui pe lume. „Nașterea la 1780, susținută de unele voci, e prea apropiată de venirea lui Tudor la Craiova. Cred, după ce am citit mai multe documente, că el era «ceva mai bătrân». Înclin pentru anul 1765-1766 pe care l-au dat alți biografi. În Biserica Sfântul Spiridon din Cerneți, în tabloul votiv, tabloul ctitorilor, există toată familia boierului Ionică Glogoveanu. Interesant e faptul că lângă boierul care l-a adus la Craiova pe Tudor, unul dintre boierii de vârf ai Țării Românești, se află un tablou cu titlul «Theodor – sin ego». «Sin ego» înseamnă «fiul lui». Dincolo de această imagine a lui Theodor, apare un bărbat în toată firea la circa 28-30 de ani, Nicolae Glogoveanu, cunoscutul fiu al lui Ioniță Glogoveanu. Nu mai scrie fiul lui Ionică Glogoveanu, ci fratele lui Theodor.
Cu alte cuvinte, Tudor Vladimirescu, la 1794, atunci când a fost terminată lucrarea pentru Biserica Sfântul Spiridon, când a fost și pictată, făcea parte din familia lui Ioniță Glogoveanu. Devenise membru al ei“, precizează fostul profesor universitar Dinică Ciobotea.
„Un simbol al ascensiunii națiunii române“
Pământurile Olteniei aveau să fie bătute de Tudor Vladimirescu în lung și-n lat, fie că era vorba de Craiova, ținuturile învecinate sau Vladimir. Pe plaiurile natale se va întoarce deseori, în casa părintească, chiar și atunci când încerca să scape de urmărirea turcilor. Între 1806 – 1812 participase la războiul ruso-turc, ca ofițer rus, cu grad de porucic (locotenent), fiind decorat de țarul Rusiei, Alexandru, cu Ordinul Sfântul Vladimir cu spadă. După încheierea războiului, turcii încep a-l vâna, iar Tudor încearcă să plece din țară.
„Și-a căutat drumul de plecare, ajutat de oamenii din zona Vladimirului. A urcat sus, spre Valea Jiului, și cu sprijinul călugărilor de la Mănăstirea Lainici a trecut în Transilvania și de acolo mai departe spre Viena“, a precizat fostul profesor universitar Dinică Ciobotea.
Se întoarce în 1813. Țara Românească avea nevoie de un om ca Tudor. „Nici o pravilă nu oprește pre om de a preîntâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești… Dar pre balaurii care ne înghit, de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… Veniți, dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!“, se citea în Proclamația de la Padeș.
Tudor organizează și conduce revoluția de la 1821. Devine „personajul care a schimbat istoria, o lume a fanarioților în care răul social părea de neîndepărtat. Prin sacrificul lui, prin mentalitatea lui moșnenească, de om liber în unire cu alte forțe a reușit să schimbe mentalul social. La 1821-1822, regimul fanariot se sfârșește. Tudor Vladimirescu a devenit personajul simbolic al ascensiunii națiunii române“, a mai precizat Dinică Ciobotea.
Sacrificiul lui Tudor din Vladimir a însemnat ultimul strigăt al vechilor români, strigătul care a trezit la viaţă conştiinţa naţională a noilor români.
