6.7 C
Craiova
marți, 19 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateArtişti de talie mondială, la Craiova

Artişti de talie mondială, la Craiova

\n

A şaptea ediţie a Turneului Naţional Stradivarius i-a adus în Craiova, ieri, pe scena Filarmonicii „Oltenia“ pe violonistul Alexandru Tomescu şi vioara Stradivarius, alături de pianistul Eduard Kunz. Virtuozitatea celor doi şi magnetismul muzicii lui Prokofiev s-au constituit într-o experienţă inedită pentru public. Alexandru Tomescu a dorit să lase muzica să vorbească şi, alături de unul dintre cei mai apreciaţi pianişti din Europa, s-a hotărât să o poarte către un număr cât mai mare de auditori. Cei doi muzicieni de talie internațională au avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.
GdS: Nu este prima dată când Alexandru Tomescu soseşte în Cetatea Banilor pentru a ne încânta cu sunet de vioară. Cum a fost regăsirea cu publicul craiovean?
Alexandru Tomescu: Furtunoasă. Muzica lui Prokofiev nu este o muzică ce te poate lăsa indiferent. Este extrem de puternică, de intensă, pasională. Cred că foarte rar, poate chiar niciodată, nu au fost într-un singur program de recital toate sonatele de Prokofiev. Această alegere oferă publicului şansa să intre în toată profunzimea asta a universului muzical a compozitorului rus. Cele două sonate au fost compuse în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, prima dintre ele a avut o perioadă de opt ani de creaţie (1938 – 1946), iar a doua – doar doi ani (1942 – 1944). O muzică extrem de implicată. Pe lângă cele două sonate, care sunt cei doi piloni ai recitalului, avem o piesă care a fost special compusă pentru acest turneu de Gabriel Gîţan, elev în clasa a XI- a a Colegiul Muzical „George Enescu“ din Bucureşti. Noi am lansat o invitaţie pentru toţi compozitorii români, dacă vor, dacă au inspiraţie să ne scrie o piesă de trei minute pentru vioară şi pian. Am primit un număr important de lucrări pe care le-am cântat ca să o alegem pe cea care ne place cel mai mult. Acest „Scherzo“, aşa cum îi spune şi numele, în italiană înseamnă glumă, are un simţ al umorului deosebit şi se încadrează perfect în programul nostru. Sunt apoi cele cinci melodii de Prokofiev care sunt fiecare dintre ele, o bijuterie, o lume condensată în câteva minute. Nu este uşor de aceea ne ocupăm de asta.

Întâlnire între pian
şi vioara Stradivarius

GdS: Îl ai alături de tine pe scenă de-a lungul Turneului Naţional Stradivarius pe pianistul rus Eduard Kunz. Când şi cum s-a născut colaborarea dintre voi?
A.T.: Pe Eduard Kunz îl ştiu de doi ani şi cântăm împreună de un an. Senzaţia este că ne ştim de o viaţă. Acum cântând pentru prima dată împreună într-un turneu, perfecţionând acelaşi program de-a lungul celor opt concerte de până acum, la Craiova fiind al nouălea. Avem ocazia să mergem la alte niveluri de colaborare şi lucrurile sunt exact aşa cum ne aşteptam să fie şi chiar mai mult.
GdS: Ce înseamnă pentru tine Eduard Kunz să concertezi cu Alexandru Tomescu?
Eduard Kunz: Publicul – şi chiar muzicienii uneori – uită că în afară de a se bucura de muzică şi de a crea o legătură specială cu publicul, artiştii au şi o anumită misiune în ceea ce fac. Unii muzicieni uită uneori de această misiune şi preferă să îşi creeze o zonă de confort şi plăcere prin muzică sau în apropierea muzicii. Dar este foarte important să avem mereu în vedere faptul că ceea ce facem noi echilibrează puţin balanţa cotidianului, distrăgând atenţia de la cele două secunde de publicitate sau trei secunde de videoclipuri muzicale pe care le vedem zi de zi. Şi în cazul colaborării noastre este vorba despre legătura cu publicul, de misiunea de care vă vorbeam şi de plăcerea de a face muzică, dar nu doar atât. Este vorba şi despre o muncă pe care o faci împreună şi simultan cu altcineva. Este o abordare specială, pentru că faci, creezi ceva împreună cu o persoană care îţi este dragă în viaţa de zi cu zi, din afara scenei. Prin urmare, este o experienţă care generează o anumită plăcere, o anumită bucurie.
GdS: Cum ați simțit publicul în serile de concert pe care le-ați susținut până acum în cadrul turneului?
E.K.: Orice muzician care a susţinut trei concerte într-un oraş va avea public diferit de fiecare dată. Există situaţii când oamenii vin la tine şi îţi spun că a fost primul concert de muzică clasică la care au asistat şi le-a plăcut foarte mult. Atunci este un privilegiu pentru tine să ştii că ai contribuit la descoperirea muzicii clasice de către acei oameni. Dar sunt momente când cobori de pe scenă şi nu eşti pe deplin mulţumit de reacţia publicului şi te gândeşti că spectatorii puteau să te îndrăgească mai mult. Dar asta nu depinde de publicul din România sau din altă ţară. Depinde de cum te-ai simţit tu, ca actor, de câtă energie ai avut şi ai transmis. Uneori tu personal eşti mulţumit de prestaţia ta, dar reacţia publicului nu e chiar cea la care te aştepţi. Alteori, eşti mai obosit şi ţi se pare că nu ai cântat aşa cum ţi-ai fi dorit, dar publicul te răsplăteşte cu aplauze călduroase. De fiecare dată este diferit.
GdS: Care au fost cele mai importante colaborări pentru tine, Alexandru?
A.T.: Pentru mine ca muzician întotdeauna este important să cânt alături de oameni care mă inspiră, care mă stimulează să merg mai departe. Este o bucurie şi un privilegiu să cânt împreună cu Eduard, fiindcă am cântat cu mulţi pianişti, unii mai buni, alţii mai talentaţi, dar Eduard este dincolo de aceste criterii, este altceva.
GdS: Ţi-ai obişnuit spectatorii cu recitaluri în care combini muzica şi proiecţii video sau teatrul. Dacă ar fi vorba de o mâncare, tu aduci acel ingredient care dă savoare mâncării. Recitalurile tale sunt altfel.
A.T.: N-aş spune că scopul a fost ca eu să fiu altfel, ci doar am căutat să exprim ceea ce fac într-un mod cât mai adecvat momentului respectiv. Am încercat să cânt ceea ce am de cântat şi să transmit mesajul muzical într-un mod cât mai adaptat la ceea ce simţeam eu în momentul respectiv. Toată evoluţia mea ca artist este căutarea perfecţiunii. Şi în această căutare poţi trece şi prin spectacole sincretice şi prin spectacole cu teatru nonverbal, spectacole în catedrale şi poţi ajunge şi la expresia purificată a muzicii în care vioara şi pianul sunt mai mult decât suficiente pentru a trasmite.

Forța muzicii

GdS: În 2009, te-ai îmbrăcat modest şi ai cântat într-o staţie de metrou din Bucureşti. Cum a fost această experienţă?
A.T.: Am deschis atunci o campanie socială prentru Asociaţia Nevăzătorilor din România. Am cântat jumătate de oră la Piaţa Victoriei II şi am vrut să transmit oamenilor că trebuie să vadă nu numai cu ochii, ci şi cu inima, sufletul. Muzica a fost pusă la cea mai dură încercare atunci, fiindcă situaţia era total opusă decât cea dintr-o sală de concert, în sensul că în sala de concert artistul este în centrul atenţiei, în lumină, oamenii stau pe scaune şi ascultă. În staţie era opusul: stăteam lângă un coş de gunoi, era un loc de trecere către metrouri şi către birouri. Oamenii erau grăbiţi, era dimineaţă. Am văzut exact care este forţa de atracţie pe care o poate exercita muzica asupra oamenilor. Mulţi dintre ei s-au oprit, probabil că i-am făcut să întârzie la birou în acea zi, dar cu folos.
GdS: Cânţi la vioara Stadivarius. Cum este să-ţi petreci o perioadă bună din viaţă în compania unei astfel de viori speciale?
A.T.: Am câştigat-o prima oară în 2007 şi apoi în 2013 şi voi cânta cu ea până în 2018. Iată, va fi mai bine de o decadă. Este un privilegiu, o onoare, este o răspundere pentru că nu este orice fel de Stradivarius este o vioară care aparţine patrimoniului naţional şi trebuie protejată, pentru că este singura. Dacă o pierdem, Antonio Stradivari nu mai trăieşte să ne facă alta în loc. Să cânţi cu un Stradivarius este visul oricărui violonist. Eu, personal, am dispus de alte mijloace de a mă exprima cu Stradivarius. Am trecut la alt palier şi acesta a fost punctul zero de la care am plecat.
GdS: Cum ai descrie relaţia ta cu vioara ?
A.T.: Cred că spre deosebire de pianişti care schimbă instrumentul în fiecare seară, relaţia unui violonist cu vioara tinde către monogamie, fără să fie în acelaşi timp exclusiv monogamă. Eu am mai multe viori pe care cânt: vioara Stadivarius, vioara Transilvanius, modernă, construită special pentru mine, exact după forma şi dimensiunile Stradivarius, mai este alt instrument italian care mi-a fost împrumutat de un colecţionar francez. Sunt o mulţime de voci pe care le pot schimba, alege, în funcţie de repertoriul pe care vreau să-l cânt. Pentru un violonist, vioara pe care cântă este glasul său, o văd ca pe o parte integrantă a corpului meu, de aceea oriunde aş fi merg cu vioara după mine. E bine să o ştiu acolo.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS