Dacă mergeai oriunde în Europa anilor ‘80 şi spuneai că eşti oltean de la Craiova, auzeai aceleaşi trei nume rostite: Ştiinţa, Tudor Gheorghe, Electroputere. Acum, auzi unul singur: Tudor Gheorghe. Un brand al Olteniei, al României şi care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Astăzi, „bardul“ de la Podari împlineşte 68 de ani.
Un interviu cu Tudor Gheorghe este o desfătare, un privilegiu pentru un ziarist, dar este destul de greu de obţinut, deoarece marele menestrel şi actor este mai tot timpul plecat din Craiova. Zilele trecute a fost la Techirghiol, acum este în Craiova şi a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor GdS.
Ion Jianu: Maestre, aţi ajuns un brand nu numai al oltenilor de pretutindeni, ci al României. Acum, la cei 68 de ani pe care îi veţi împlini mâine (astăzi – n.r.), cum aţi cataloga viaţa dumneavoastră? Putem spune că viaţa bate filmul, nu?
Tudor Gheorghe: Ooo, viaţa bate…viaţa! Spun asta deoarece sunt momente în viaţa omului în care nici măcar filmul, nici imaginaţia creatorilor nu pot surprinde complexitatea vieţii. Ea, viaţa, este mult mai variată, mult mai plină de urcuşuri şi de coborâşuri. Cred că dacă viaţa ar fi lină, ar fi şi plictisitoare. Probabil că Dumnezeu a avut grijă ca, odată cu scurgerea anilor, omul să suie şi să coboare dealuri şi văi, să nu se plictisească. Pentru mine însă, viaţa a fost cu de toate, cu bucurii, cu tristeţi şi necazuri, şi cu multe satisfacţii, şi cu încercări. N-am avut timp să mă plictisesc.
I.J.: Imediat după absolvirea IATC-ului (1966), aţi ieşit din tiparele actorului şi, începând cu 1969, aţi făcut şi altceva, aţi recitat şi aţi cântat muzică folk, şi astfel aţi atras atenţia asupra dumneavoastră. Actorul şi Menestrelul au coexistat totdeauna, nedespărţiţi şi nestrămutaţi, dar din punct de vedere al popularităţii şi al impactului către lume, menestrelul Tudor Gheorghe este mai cunoscut decât actorul. V-a deranjat asta sau v-a convenit, mai ales că menestrelul a colindat lumea?
T.G.: Lucrurile sunt mai complicate niţel. Niciodată Menestrelul n-ar fi existat la valoarea la care este astăzi dacă n-ar fi fost Actorul… Tudor Gheorghe. Actorul este mai puţin cunoscut pentru că a refuzat pe joace pe o scenă bucureşteană la multele invitaţii pe care le-a avut, rămânând în Craiova alături de o trupă absolut remarcabilă, subliniez – actori absolut remarcabili, dar care faţă de unii actori, cu mai puţin har, din Bucureşti, sunt mai puţin cunoscuţi. Dacă n-ar fi existat filmul şi câteva spectacole susţinute în Capitală ar fi rămas, pe nedrept, în anonimatul provinciei. De exemplu, Ilie Gheorghe, un actor deja cu reputaţie internaţională, nu are însă popularitatea unor actori cotaţi absolut mai slab din punct de vedere profesional, dar care trăiesc în Capitală, pe lângă televiziuni şi unde îşi fac tot felul de reclame ş.a.m.d. Adaug şi alte nume de mari actori de la Naţionalul din Craiova: Valer Dellakeza, Valeriu Dogaru, Valentin Mihali şi alţi actori foarte buni, dar care n-au beneficiat, repet, de popularitatea-publicitatea bucureştenilor. Aşa şi eu. Am fost alături de ei… sunt şi acum alături de ei chiar dacă nu mai joc decât sporadic. Şi sunt onorat de această companie. Ca Actor depinzi de un regizor, de un text dramatic, de un scenograf, pe când Menestrelul nu mai depinde de nimeni. El şi-a făcut şi textele, şi muzica, el a regizat, el a interpretat. Şi atunci nu pot să dau niciodată vina pe nimeni, decât pe mine însumi. De aceea, avantajul Menestrelului faţă de Actor este mai mare pentru că Menestrelul n-a lucrat într-o echipă, ci a lucrat de unul singur.
I.J.: Senatul UNITER v-a distins în acest an cu „Premiul special pentru o viaţă dedicată poeziei autentice“, o recunoaştere, destul de târzie totuşi, a marelui program cultural al dumneavoastră dedicat, într-adevăr, poeziei autentice. De ce afirm asta? Premiul UNITER 2013 vine după… 43 de ani (!) de la Premiul ATM din 1969 de la Festivalul Naţional de Teatru, distincţie care vi s-a acordat atunci pentru „cel mai bun recital“, amănunte pe care le-aţi spus şi dumneavoastră cu prilejul înmânării Premiului UNITER 2013. Aţi fost mâhnit pentru această situaţie care se petrece în România de astăzi nu numai cu dumneavoastră, ci şi cu alte personalităţi, adică un fel de nerecunoaştere a valorilor autentice?
T.G.: De multă vreme nu mă mai întristează lucrurile astea. În societatea în care trăim astăzi mi se par normale. Într-o societate în care valorile sunt date peste cap, n-ai nici un fel de pretenţii. Trebuie să ai răbdare că ceea ce faci tu faci bine.
I.J.: Care sunt proiectele, preocupările dumneavoastră actuale?
T.G.: Lucrez… Pregătesc un spectacol pentru această toamnă – nu ştiu încă cum se va numi –, unul de suflet, de inimă, de relaxare. Acesta îl voi prezenta şi în Craiova, în Bucureşti şi în alte oraşe. Apoi, voi relua un spectacol mai vechi, „Mie-mi pasă“, care va fi prezentat în decembrie la Sala Palatului din Capitală. Aş vrea să stăruiesc asupra spectacolului la care lucrez acum. Vezi tu, în societatea de astăzi, în care lumea-i bulversată, în care nu se ştie ce va fi în sănătate, în învăţământ, în care disponibilizările sunt la ordinea zilei, lumea este atât de sfâşiată de probleme încât am considerat că e nevoie să fac un spectacol-balsam, ca să-i zic aşa, pe sufletul amărâtului român. E un spectacol de alinare în care vom vorbi de dragoste, de iubirea de mamă şi este axat pe versurile a doi poeţi absolut admirabili, dragi sufletului meu: Grigore Vieru şi Mircea Micu.
I.J.: Când vă vom revedea cu un spectacol în Craiova?
T.G.: În octombrie. Deja Marius Hristescu lucrează la orchestrarea poemelor din Mircea Micu, Grigore Vieru fiind deja făcut. De fapt, noi vom face o selecţie din cele mai frumoase poeme din Grigore Vieru şi Mircea Micu. Aş adauga faptul că lucrez şi la un spectacol de concepţie, unul care mă chinuieşte, spectacol care va fi gata probabil în primăvara anului viitor. Spectacolul acesta cuprinde două nume răsunătoare şi geniale ale literaturii române: Eminescu, Macedonski.
I.J.: Va fi Craiova, în 2021, capitală culturală europeană? Cum ar putea ajuta maestrul Tudor Gheorghe acest ambiţios proiect al Primăriei Craiova?
T.G.: Nu depinde de mine acest proiect. Eu voi fi alături, cât încape, de această nobilă idee a primăriţei. În al doilea rând, aş spune că ceea ce fac eu este, să zic aşa, un lucru care se poate pune acolo în „cântarul“ pentru desemnarea Craiovei drept capitală culturală europeană a culturii. Pentru că, iată, la Craiova se întâmplă un fenomen cultural de excepţie care se cheamă, din întâmplare, Tudor Gheorghe!
I.J.: „Din întâmplare“?!
T.G.: Păi da… Că nu poate fi la Cluj, la Iaşi sau Timişoara. El se găseşte la Craiova! E viu şi acţionează!
I.J.: Vă ştiu pasionat de fotbal, mare suporter al Universităţii, autorul, în anii ‘80, al unui imn al Ştiinţei, „O iubire alb-albastră“, pe muzica şi versurile dumneavoastră, şi de aceea vă adresez o întrebare despre fotbalul din Craiova. După doi ani de secetă, în sezonul 2013-2014 ar fi posibil ca Bănia să revină în fotbal cu două echipe de liga a II-a: CS Universitatea (sprijinită de Primărie) şi FC Universitatea (patron, controversatul Adrian Mititelu). Veţi veni pe stadion? Şi cărei echipe îi veţi cânta imnul „O iubire alb-albastră“?
T.G.: Ei, hai să fim serioşi… Am ajuns să ne bucurăm „că ar fi posibil să avem două echipe în liga a II-a“?! Ha, ha.. Noi, Craiova, am mai avut două formaţii, dar în prima ligă, Divizia A cum se numea pe atunci, iar ambele au jucat, în sezonul european 1992-1993, în cupele europene! Tu înţelegi, aveam două echipe în Divizia A şi ambele au jucat în fosta Cupă UEFA!…
I.J.: Iar dumneavoastră mergeaţi pe la Bordeaux să susţineţi marii fotbalişti ai Craiovei Maxima în acea ediţie fastă din Cupa UEFA, 1982-1983!
T.G.: Aia era echipa mea, Universitatea Craiova! Acum nu mai e… Nu ştiu care dintre cele două „Universităţi“, pe care mi le-ai pomenit, o să fie echipa mea, habar n-am. Să văd, să mă consult şi eu cu prietenii mei, marii fotbalişti ai Ştiinţei, să văd în ce parte o iau ei, ce ar trebui făcut… Imnul meu, „O iubire alb-albastră“? Dacă va fi cazul, o să-l orchestrăm şi o să facem imnul Ştiinţei cu o orchestră simfonică, cu cor, cu alămuri, să se ridice stadionul în picioare!
I.J.: Altceva, cum se descurcă bunicul Tudor Gheorghe cu nepoţelul, Tudor Gheorghe Constantin?
T.G.: Ca orice bunic, e fericit să-l vadă în fiecare zi, cum creşte, cum mai învaţă câte ceva… Bine, eu sunt cam plecat de acasă, dar există aceste invenţii dumnezeieşti, telefonul şi internetul, iar graţie lor văd evoluţia nepoţelului meu prin fotografii.
