22 C
Craiova
joi, 28 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitatePiaţa, casa vânzătorilor de lubeniţă

Piaţa, casa vânzătorilor de lubeniţă

Pentru mulţi, piaţa este doar locul de unde îşi fac cumpărături. Pentru alţii înseamnă mai mult decât nişte tarabe pe care stau înghesuite fructele şi legumele de sezon. Reprezintă chiar un loc de muncă.
Producătorii de lubeniţă îşi vând singuri marfa pentru că nu vor să arunce pe fereastră banii câştigaţi cu atâta sudoare. Mulţi numesc piaţa „casă“, până când îşi termină marfa de vândut. Încearcă să-şi creeze condiţii decente doar cu ce au la dispoziţie.

Un zâmbet cântăreşte greu   

Când ieşi din Piaţa Mare, dai peste o mână de vânzători de pepeni verzi, care îşi dispută clienţii cum pot. Un dop savuros de pepene, gata pentru degustare, sau un zâmbet gratuit pot să cântărească mult în lupta pentru cucerirea cumpărătorilor. Printre picăturile de sudoare, pe faţa vânzătorilor apare şi un zâmbet. Asta pentru că au şi simţul umorului şi, atunci când au ocazia, mai fac şi câte o glumă, că doar aşa îşi câştigă clienţi.
Un producător norocos poate fi considerat Florin Busuioc, de 52 de ani. Lumea se înghesuie la marfa lui adusă de la 60 de kilometri de Craiova, din Lişteava. Acesta a spus că, în cazul lui, este o afacere de familie destul de profitabilă. Fiecare membru are sarcini bine stabilite: „Stăm să vindem marfa prin rotaţie: eu, cumnata, fratele, nurorile. Patronul principal este nepotul meu, care a luat pământ în arendă şi a primit 1.500 de euro pentru primul an. Anul următor vrem să ne extindem, ca să ne dea şi mai mult“, a spus acesta.
După ce îşi termină treaba în piaţă, are cazarea asigurată în apartamentul unui nepot, care i l-a pus la dispoziţie. Spune că vânzarea pepenilor îl ajută să trăiască pentru câteva luni: „Banii nu-mi ajung decât în perioada asta“.

Remorca plină
cu lubeniţe – patul vânzătorilor

O remorcă în care ziua stau pepenii şi câteva pături groase menite să îi ferească de răcoarea nopţii sunt singurii aliaţi ai oamenilor care vând lubeniţe. Hrana zilnică şi-o asigură de la patiserii, de la chioşcurile din piaţă sau de la colegii de tarabă. Abia reuşesc să ciugulească ceva, însă mereu în grabă, pentru că următorul client nu va întârzia să apară. Mult mai greu este cu igiena. Doar cişmelele din apropiere sunt armele lor împotriva căldurii.
Florentina Panduru, de 33 de ani, mamă a două fetiţe, nu este aşa de norocoasă. Soacra munceşte cot la cot cu ea la taraba de alături. Cu gândul la fetele ei şi la patul confortabil de acasă, adoarme după o zi ostenitoare în remorca sa. În dimineaţa următoare o ia de la capăt cu forţe noi pentru suma de aproximativ 2.000 de lei cu care se alege lunar: „Am mai vândut şi în Valea Roşie, dar acum vând doar aici, cu soacra mea. Mai plec în unele seri acasă, la familie, dar rămâne ea aici. Ne ies în jur de 2.000 de lei pe lună, dar vă daţi seama că nu ajung, plus că mai cheltuim şi aici pe cele necesare. Este o afacere pe care am moştenit-o din generaţie în generaţie“.
Cu bune, cu rele, producătorii de lubeniţe sunt hotărâţi să depăşească orice greutăţi pentru a câştiga un ban cinstit. Chiar dacă, raportat la munca pe care o depun, profitul nu este pe măsură, ei sunt dispuşi să mai lase din preţ.
Iustina Ciutan, Sidonia Vodislav (anul II, Secţia Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Sociale)

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS