Istoria Bisericii Ortodoxe
din Imperiul Bizantin
de Hans Georg-Beck, Ed. Nemira, 2012
Hans Georg-Beck este un gigant al studiilor bizantinologice, specialist în biserica și literatura teologică din Imperiul Bizantin. Savanți reputați în domeniu au vorbit despre „fenomenul Beck“ atunci când au analizat opera acestui savant și interpret de notorietate al bizantinologiei. Născut în 1910, Beck a primit o educație catolică, a urmat cursuri de filozofie și teologie la München, a studiat la Roma. Aici a suferit ceea ce inițiații numesc o seducție religioasă: într-o zi din anul 1931 a intrat într-o bisericuță de rit bizantin și a ieșit de acolo convins că trebuie să studieze teologia și bizantinologia. Și-a scris teza de doctorat, susținută la Universitatea din München, cu titlul „Providență și predestinație în literatura teologică a bizantinilor“. A pus bazele Institutului de studii bizantine, la Scheyern, o mânăstire benedictină, unde era simplu bibliotecar, iar după ce a ieșit din viața monahală a devenit profesor titular la catedra de bizantinologie a Universității din München. Activitatea sa editorială și publicistică l-a impus drept unul dintre marii bizantinologi ai lumii (lucrări ca „Istoria literaturii populare bizantine“, „Bizantinii și lumea de dincolo“, „Erotikon bizantin“ sau „Atitudinea față de eretici. Credința oamenilor simpli și puterea teologiilor“ sunt și azi repere în studiile bizantinologice). În România a mai fost tradus volumul „Erotikon bizantin. Ortodoxie-literatură-societate“ (Nemira, 2011), lucrare în care Beck observă în detaliu femininul în Imperiul Bizantin, în multiplicitatea ipostazelor sale, de la sfântă la prostituată, o receptare a femeii în literatura, teologia și politica bizantină. „Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin“ este o lucrare amplă, arhitectonic și minuțios construită, care își propune, potrivit traducătorului Vasile Adrian Carabă, cel care scrie și un excelent studiu introductiv, să ofere o imagine de ansamblu a unei instituții de sine stătătoare, fără extensiile care duc la istoria Bisericii Orientale. În prefața lucrării, Beck amintește de predecesori în domeniu, începând de la Eusebiu din Cesareea până la Socrate (altul decât filozoful) sau Teodoret. Cum istoria nu poate fi scrisă fără ironie, doar cu morgă și pedanterie hermeneutică, Beck, care este adeptul cercetării surselor istorice, cu migală și orfevrărie savantă, nu rămâne captiv aridității temei în dezbatere. El își pigmentează istoria sa cu o serie de remarce ironice, funcție de subiectul abordat, dovedind o participare atipică a cercetătorului față de subiectul urmărit. De aceea, a fost numit un stilist redutabil, fără ca prin aceasta să facă loc capriciilor și cochetăriei literare: „Bizantinologia este o breaslă foarte serioasă, unde nu țin trucurile stilistice“. Erudiția sa este dovedită în capitolele ample ale istoriei sale, care își are punctul de pornire în faimosul Sinod de la Calcedon, condus de episcopul Anatolie al Constantinopolului, unde s-a consfințit trecerea Alexandriei în rang după Constantinopol, ceea ce a dus la scandaluri uriașe în rândul credincioșilor din Egipt, dar și la furia Romei, care-și vedea astfel periclitate legăturile serioase cu lumea creștină din zonă. Cauzele acestei subordonări sunt multiple, iar Beck le explică pe îndelete, pornind de la ambițiile Constantinopolului de a juca un rol masiv în lumea creștină, dar și politică. Biserica nu mai era absolut independentă, așa cum o visaseră părinții ei, iar politicul își făcea deja simțită influența și determina starea de lucruri. Calcedonul a dus la prima mare sciziune, pe temeiuri administrative, din sânul Bisericii, care avea să culmineze cu schisma din 1054, când un legat papal, Humbert, trimis al papei Leon, a pătruns prin efracție în Biserica Sfânta Sofia și, în după-amiaza zilei de 16 iulie 1054, a pus pe altar o bulă de excomunicare a patriarhului. Ce a urmat este deja istorie (una care aprinde sufletele și mințile credincioșilor ortodocși și catolici până astăzi): Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie, l-a excomunicat la rându-i pe Humbert și astfel s-a ajuns la ceea ce s-a numit Marea Schismă. Ambiția unui legat papal, care nu avea autoritatea de a decide așa ceva, a năruit până în prezent orice posibilitate de reconciliere. Hans Georg-Beck ne plimbă cu erudiție și cu farmec literar prin arcanele disputelor și controverselor hristologice, ale epocii iconoclaste, prin istoria, inclusiv picantă, a pleiadei de șefi ai Bisericii Bizantine, epoca Cruciadelor, a patriarhilor și împăraților din Niceea, a primilor Paleologi, războiul civil, palamismul și scolastica, până la ceea ce a numit drept drumul spre catastrofă: în ziua, de neuitat, de 29 mai 1453, Dumnezeu și-a întors fața de la creștini, iar turcii au doborât un imperiu despre care nu se va mai auzi niciodată. Decât în cărți și istorii precum aceasta.
