Undeva în spatele Parcului „Nicolae Romanescu“, în padocul ce aparţine Inspectoratului Judeţean de Poliţie Dolj, 22 de patrupede speciale aşteaptă să fie chemate la intervenţii. Ei sunt câinii poliţişti.
21 de ciobăneşti germani şi un ciobănesc belgian de Malinois, cu vârste cuprinse între cinci luni şi nouă ani, demonstrează, atunci când sunt solicitaţi, că nu doar în filme există câini poliţişti care prind infractori şi fac nişte descoperiri de nu-ţi vine să crezi. „Ei, nu e chiar ca-n filme“, ne spune agentul şef Ion Smaranda. „Nu aleargă chiar zeci de kilometri“, completează râzând.
Îi vedem la parade, la diverse manifestări în aer liber, făcând demonstraţii sau la Ziua Porţilor Deschise de la Poliţie. Ne inspiră forţă, curaj, singuranţă, linişte. Nu ştim, însă, ce fac ei mai exact şi felul în care îi ajută pe conductorii lor, oamenii ce le sunt alături o viaţă întreagă. Mirosul ascuţit, agerimea, viteza şi, atunci când este nevoie, agresivitatea lor sunt folosite în varii intervenţii ale poliţiei.
Conductori şi companioni de-o viaţă
Stăm într-o cameră pe al cărei geam se văd cuştile companionilor. Le zărim urechile mari şi ridicate şi nişte ochi ageri stârniţi de bătaia soarelui. Cei mai mulţi dintre câinii poliţişti craioveni sunt folosiţi la însoţire-patrulare, trei la urmă, doi la explozibil, unul la cadavre umane îngropate şi unul la depistarea stupefiantelor. „Sunt ca oamenii“, ne spun, aproape în acelaşi timp, agentul şef Ion Smaranda, agentul şef Ionel Ilie şi agentul şef principal Ovidiu Florescu. Cu fiecare dintre ei trebuie să te porţi diferit şi fiecare dintre ei are un singur om de care ascultă. De când e mic şi până la sfârşitul vieţii. „Dacă e mai slăbuţ la temperament, trebuie încurajat, dacă e mai dur, trebuie dominat“, povesteşte Ovidiu Florescu, care o are pe Cora companion de şapte ani.
Centrul Chinologic Sibiu, ce se ocupă de reproducere, creştere şi dresaj, este locul de unde puii sunt luaţi şi aduşi aici, la Craiova. Urmează perioada de ataşament, predresajul, iar apoi sunt duşi din nou la Sibiu, la un stagiu de pregătire: şase luni pentru câinii de urmă (cele mai complexe antrenamente), patru luni la droguri şi explozibil şi trei luni la însoţire. Din doi în doi ani, detectivii patrupezi merg la o evaluare, pentru a fi reatestaţi.
La padocul din Parcul „Romanescu“ este asigurat un serviciu de permanenţă. Patrupedele salvatoare nu sunt niciodată lăsate singure, iar atunci când văd oameni necunoscuţi care le calcă perimetrul – cum am fost noi – au grijă să dea de veste. Se pregătesc, acum, pentru iarnă; au paie suficiente, ni se spune, iar condiţiile sunt optime. Poveştile lor sunt frumoase şi spectaculoase: pleacă de la urmărirea hoţilor până la alegerea de persoane (luarea mirosului individului de pe un lucru care îi aparţine acestuia şi recunoaşterea ulterioară), lucru ce nu se mai face din 2004, conform unor norme europene. Înainte, însă, unul dintre câini a prins o persoană care tâlhărea vânzătoarele de la un magazin din Valea Roşie după fesul pe care acesta îl lăsase în urmă. Câinii poliţişti pot schimba cu totul derularea unei investigaţii. Ion Smaranda ne spune că „se furase un cal pe la Melineşti, urmele erau spre Almăj, dar câinele se tot ducea către Craiova“ şi avea dreptate. „Câinele oferă o direcţie, un indiciu“, prin care ajută la evoluţia pozitivă a evenimentelor.
„Câinele greşeşte mai puţin“
Când plouă, când ninge sau când e vânt puternic, ei rămân „pe loc repaus“. În principiu, temperaturile recomandate pentru ei sunt între -10 şi 30 de grade Celsius. Când nu sunt chemaţi la intervenţii, nu pierd vremea. Patrulează zilnic şi fac mişcarea necesară. „Antrenamentul trebuie menţinut. Reflexele se formează, dar trebuie şi menţinute căci, nelucrând, se sting. Degeaba iau eu unul de nota 10 şi îl las fără să facă nimic“, ne spune Ion Smaranda. Câinele său este Gipsy şi are șase ani. Este câine de urmă şi conductorul său începe să ne spună câte ceva despre această categorie. Aflăm că urma se face, în general, în zonele limitrofe oraşului şi în mediul rural: „Dacă e să îl scoatem printre maşini, nu are ce să miroasă. Ne dăm seama dacă avem nevoie de ei la faţa locului“. Mai aflăm că mirosul uman acoperă o rază de doi metri şi că, atunci când oamenii sună să semnaleze un furt sau vreo altă infracţiune, e bine să nu intre nimeni în câmpul infracţional, căci se amestecă mirosurile, iar câinele este indus în eroare, luându-l pe cel mai proaspăt. Tocmai de aceea, continuă conductorul lui Gipsy, „câinele greşeşte mai puţin. Noi, oamenii, greşim mai mult“.
Viaţa de câine de poliţie se încheie în jurul vârstei de șapte ani şi jumătate, teoretic. Atunci sunt „scoşi la pensie“, dacă se observă că nu mai au aptitudini. Însă, dacă dezvoltă altele, sunt transferaţi la altă categorie. Dintre cei de la Craiova, doar unul este propus pentru „pensionare“. Mai sunt şi cazuri când câinele este prea blând sau calm şi nu poate fi de folos acţiunilor poliţieneşti. Aşa s-a întâmplat cu Lala, al cărei conductor a fost agentul şef Viorel Zamfir și care a fost scoasă la licitaţie pe motiv că nu poate deprinde calităţile unui câine poliţist şi nu are agresivitatea necesară acestuia. Viorel Zamfir nu a rămas, însă, singur. Îl are deja pe Lex, o frumuseţe în vârstă de patru ani.
Să vedem cum se muşcă
Ieşim în curte, unde e o zarvă continuă. Iar ne-au depistat că am ieşit. Ionel Ilie ni-l aduce pe Nero şi ne arată câteva şmecherii, iar colegul Viorel Zamfir se oferă să-şi pună mâneca de antrenament ca să vedem „cum se muşcă“. De-abia pe la mijlocul muşcăturilor din mâneca întărită aflăm că Nero are doi ani şi că e în perioada de predresaj, iar la primăvară va pleca la Sibiu, să se califice. Rămânem un pic consternaţi, gândindu-ne cum ar fi fost dacă era dresat. Dintr-o cuşcă iese şi Ramses, ciobănescul belgian de Malinois, în vârstă de trei ani. Dă ture perimetrului şi ne miroase prin gard. E subţirel şi sprinten. Colegii lui fac zgomot şi decidem că e cazul să plecăm, iar lătratul lor ne conduce până la maşină. Parcă şi prin geam, ceva se mai aude.
