Scene cu niște camarazi

Un grup de liberali se îndrepta, sâmbătă la prânz, către pavilionul Romexpo, unde urma să înceapă congresul USL. Acum mergem să ne unim cu PSD-ul, zice unul cam ironic către amicul său. Ba, io nu, îi răspunde acesta cu accent ardelenesc greu. Zău? De ce, întreabă liberalul cu o curiozitate cam jucată. Păi, zice ardeleanul hâtru, dacă amesteci galben cu roșu, tot portocaliu iese. Izbucnesc amândoi în râs. A fost doar una dintre scenele cu cei cărora Ponta și Antonescu aveau să le găsească, sâmbătă, un nume  de care nimeni nu părea să se simtă foarte mândru.
De la tribuna sălii Romexpo, plină ochi cu liberali și pesediști amestecați, Victor Ponta se adresează mulțimii galbene cu roșu: „În mod normal, i-aș fi salutat pe colegii mei de la PSD cu salutul «dragi tovarăși». Pe colegii liberali și conservatori, cu salutul «dragi prieteni». Dar dacă uneam cele două, unii care se uită la TV și-ar fi putut aduce aminte de congresele de la UTC. Așa că vă salut pe toți dragi camarazi ai mei în această bătălie pentru România“. A fost o glumă mai puțin reușită? Nu. Chiar așa se cheamă mai nou foștii beligeranți.
O privire atentă observă însă că acestor camarazi de ocazie le lipsește entuziasmul, euforia. Sala răspunde cam leșinat. Discursurile lui Victor Ponta și Crin Antonescu, altfel buni oratori fiecare, nu sunt cele mai inspirate. Astăzi le lipsesc parcă pasiunea contagioasă, însuflețirea sinceră, capacitatea de a electriza publicul. Camarazii galbeni nu afișează vreun entuziasm când Ponta le multumește că l-au votat pentru funcția de prim-ministru, deși nu e de-al lor. Camarazii roșii nu ţâșnesc de pe scaun când Antonescu le face curte, îndemnându-i să-și apere valorile de stânga. Nici măcar când se strigă „Jos Băsescu!“ cei din sală nu se unesc într-un singur glas. Între cele două tabere se simte răceală, oricât se străduiesc liderii lor să încingă atmosfera. De ce oare, când victoria pare mai aproape decât oricând? Ar fi mai multe explicații de dat.
Mulți dintre camarazii de astăzi vor fi fost adversari de moarte în toate bătăliile locale din ‘90. Apoi, diferența de mărime între armata roșie și cea galbenă a generat frustrări care nu s-au stins. Pesediștii s-au simțit mereu nedreptățiți. De ce trebuie să împartă jumătate când pot lua trei sferturi din prada de război? Apoi, pe fețele multor liberali se citește în fiecare clipă disprețul, jena, stinghereala înfrățirii cu PSD. Nemulțumirile din teritoriu la împărțirea candidaturilor au fost în mare aplanate, însă USL pare un cazan sub presiune.
Am căutat să-mi verific cumva impresiile, să aud cu urechile mele ce gândesc oamenii ăștia dacă, într-adevăr, gândesc altfel. Împreună cu Sabina Fati, de la România Liberă, am oprit un grup de liberali după congres, ne-am prezentat și le-am spus: „Nu aveți nici o legătură cu ceilalți. Nu înțelegem de ce sunteți împreună“. „Nici noi“, a venit, sec, răspunsul. Și nu păreau să se amuze. Ce altceva se poate înțelege din rezumatul făcut cuiva, la telefon, de un pesedist nesatisfăcut: „A fost o lăbăreală“.
Ce sens are pentru acești oameni înfrățirea proclamată de Antonescu: „Camarazi, pentru că dacă Victor Ponta vi s-a adresat astăzi, o fac și eu pentru că suntem camarazi, suntem frați de arme, într-un război pe care nu noi l-am pornit, dar pe care va trebui să-l câștigăm aducând pacea“. Ce fel de pace s-ar putea instala între PSD și PNL după locale, după parlamentare?
Lăsați la o parte opțiunea nefericită pentru apelativul camarazi, folosit în trecut de legionari, utilizarea sa în context politic făcând automat trimitere la semantica sumbră a extremismului. Altceva sună infinit mai prost. Adevărul că, în realitate, nici unii, nici ceilalți nu se înghit, dar vor fi siliți să defileze sub acest nume care definește un fals, un abuz.
În rest, USL a procedat corect, a făcut ceea ce trebuia să facă un partid de opoziție înainte de o mare bătălie. Și-a desfășurat armatele cu scopul de a transmite un mesaj de forță și unitate, lansând în paralel mesaje demobilizatoare către adversari, ameninţați că vor plăti în justiție pentru modul cum au guvernat țara. Însă, la Congresul USL s-au văzut atât forța, cât și slăbiciunea acestei construcții artificiale.
De când merg la congresele partidelor, și sunt câțiva ani buni, n-am avut ocazia să văd, în paralel, mulțimile și să le compar avându-le mereu sub ochi. Nici o legătură între cei de la PSD și cei de la PNL. Ceva mai incompatibil, o adunare politică mai nefirească nu mi-a fost dat să văd demult. A fost, cred, marea revelație avută la Congresul USL. De la distanță, diferențele între cele două partide poate că nu se mai văd. De aproape, sar în ochi. Niște lideri au îndesat cu forța două sabii în aceeași teacă, obligând soldați cu aspirații și cultură politică radical diferite să-și spună camarazi. Să se iubească, deși, în realitate, se detestă reciproc, inclusiv la vârf (Ponta nu-l înghite pe Antonescu, oricât s-ar strădui să-i placă).  
Tendința publicului, îndreptățită de nivelarea comportamentelor politice din ultimii ani, este să omogenizeze culorile partidelor românești într-o pastă gri: toți o apă și un pământ. Or, în mod evident, nu este așa, oricât au degenerat ideologiile, oricât s-ar fi compromis partidele în ultimii ani, oricât s-ar muta politicienii dintr-o parte în alta.
Există, de pildă, la PSD, o masă critică de politicieni de factură ultrapopulistă (Mazăre delira ceva la congres despre intenția partidului său de a construi „case la jumătate de preț din prețul pieței pentru cetățeni“) perfect incompatibilă cu masa critică de la PNL, formată din oameni raționali, în mod evident jenați. Din acest mariaj forțat se vor naște poate numeroși câștigători, însă marile avantaje vor fi împărțite într-un grup restrâns de lideri. Vor fi însă și destui perdanți și mă tem că-i vom găsi cu precădere în tabăra liberalilor, nu dincolo.
Cu ocazia Congresului USL de sâmbătă, 7 aprilie, am înțeles, în fine, de ce MRU se proclamă la fiecare ieșire publică liberal. Cunoaște, probabil, nemulțumirile mocnite din PNL și contează și pe acei  liberali care, după locale, nu vor mai avea loc de PSD.