Cunoscutul politolog şi istoric american de origine română, Vladimir Tismăneanu, a răspuns la începutul acestui an, prin e-mail, întrebărilor GdS.
– Domnule Tismăneanu, la mai bine de cinci ani de la publicarea Raportului Tismăneanu, ce vă reproşaţi? Vă reproşaţi câte ceva din… reproşurile altora, printre care şi acela că n-aţi fi un intelectual public independent?
– Sunt profesor într-o mare universitate de cercetare americană, am studiat totalitarismele veacului al XX-lea vreme de decenii, am fost poate primul cercetător care a intrat în atât de atent păzita Arhivă a CC al PCR pentru a scrie cartea mea „Stalinism pentru eternitate“. Nu fac parte din nici un partid, nici în Statele Unite, nici în România. Am fost, rămân şi voi rămâne un intelectual critic. Nu-mi reproşez aşadar vreun partizanat dictat de interese personale ori de pasiuni ideologice. Dar cred că adevărul trebuie cunoscut, indiferent de diversele animozităţi pe care le poate genera rostirea sa. O gânditoare politică germană spunea că tăcerea are efecte distructive. Anticomunismul este la fel de legitim şi necesar din perspectiva morală precum antifascismul. Comisia pe care am condus-o a inclus personalităţi independente, de la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca la Nicolae Manolescu şi Alexandru Zub. Am împărtăşit cu toţii valorile liberalismului civic, ceea ce a asigurat coerenţa perspectivei filosofice a Raportului Final, un document ştiinţific asumat de toţi membrii Comisiei Prezidenţiale în spiritul şi în metoda sa. Îmi reproşez că am dat uneori prea mare importanţă unor atacuri imunde, născute din invidie, resentiment şi ură. Dar nu am pierdut nici un moment din vedere că a existat o masă critică în favoarea condamnării regimului criminal şi ilegitim.
– Ce vă consideraţi a fi – politolog sau/şi istoric? American sau/şi român?
– American de origine română. Cele două identităţi se întrepătrund. Scriu atât în engleză, cât şi în română. Nu mă pot traduce singur, am încercat şi nu am izbutit. Ajung, de fapt, să scriu un text complet nou.
– Nu trăiţi în România, dar când v-am cunoscut la Washington (în 2006) eraţi foarte bine pus la punct cu tot ce se întâmpla în România, probabil ca şi acum. De ce atunci când v-am solicitat acest interviu mi-aţi sugerat că ar fi mai bine să nu vă întreb despre situaţia politică din România? Întrebarea mea era una normală: cum se vede de la Washington agitaţia din politica de la Bucureşti?
– Există un zumzet permanent în viața politică românească, se fac şi se refac alianţe, principiile sunt adeseori invocate şi prea puţin practicate, nu este uşor să iei pulsul acestor dinamici nu odată accidentate. Mai ales dacă trăieşti la mii de kilometri depărtare şi nu ai timp să citeşti ziarele româneşti în chip cotidian. Dar mă pronunţ în articolele mele în legătură cu unele chestiuni ce ţin de cultura politică a democraţiei româneşti. Sunt specialist în politici comparate, pot vedea similitudinile şi diferenţele dintre ceea ce se petrece în România şi situaţiile din alte state postcomuniste. Când se aduc acuzaţii preşedintelui ţării că ar fi instituit o dictatură, îmi spun părerea de specialist în totalitarism şi autoritarism, arăt că este o afirmaţie propagandistică fără legătură cu adevărul factual.
– Credeţi că în România criza s-a (mai) atenuat?
– România nu este o insulă izolată. La ceasul istoric al globalizării, criza este şi ea un fenomen global. Dar nu particip la concertul unei panici născute din ignoranţă şi din debusolare. Recunosc că nu mă las copleşit de „declinismul“ şi „crizismul“ la modă. Prefer cărţile solide, documentate, analizele oneste şi raţionale. Nu cred că valorile liberale sunt pe ducă, nu sunt câtuşi de puţin convins că trăim amurgul lor. Mă mefiez de pesimismul neo-spenglerian şi de alte scenarii apocaliptice. Nu cred că Marx are răspunsuri la provocările timpurilor noastre. Nu cred că marxismul ori anarhismul, în oricare din încarnările lor, pot oferi altceva decât ceea ce marele sociolog Max Weber numea excitaţie sterilă. Nu cred că Marx este mai actual decât Aron, Hannah Arendt, Berlin, Gellner, Kolakowski ori Popper. Nu cred că Badiou, Balibar şi Zizek sunt mai profunzi decât Arendt, Aron şi Lefort. Prefer să recitesc discursurile lui Churchill decât să mă autoflagelez citindu-le pe acelea ale lui Chavez. Nu cred că libertatea este „necesitatea înţeleasă“. Înţeleasă de către cine? De vreun autodesemnat comandament al Raţiunii universale de genul iluminiştilor radicali despre care scrie Jonathan Israel într-o carte care ar trebui tradusă cât mai curând.
– Cum vedeţi criza economică din Europa, dar şi pe cea din SUA? Aceste crize sunt la fel sau sunt diferite şi se manifestă diferit?
– Nu sunt economist, mă bazez pe ceea ce citesc şi pe discuţiile cu prieteni precum Dragoş-Paul Aligică. Economia nu este o ştiinţă precum fizica ori chimia. Intervin multe necunoscute, variabile greu ori imposibil de controlat, pieţele au o dinamică a lor pe care nici un minister ori consorţiu bancar nu o pot domina. Nu m-aş grăbi să scriu necrologul marelui proiect al unificării europene. Ştiu că sunt multe obiecţii, unele legitime. Dar este un proiect care va merge înainte. Alternativa este una a balcanizării, a fragmentării şi, chiar mai grav, a unor conflicte care în cadrul UE pot fi amortizate. La ora când scriu aceste rânduri, sunt destule semnale că lucrurile încep să se redreseze în Statele Unite.
– Euro mai are viitor? România ar trebui să adopte euro?
– Răspund scurt: da, în ambele cazuri.
– Ce şanse are Obama de a fi reales preşedinte? Dumneavoastră, ca expert în comunism, ce părere aveţi despre acuzaţiile Partidului Republican că Obama ar vrea să schimbe sistemul economic american – din unul capitalist în unul socialist, ca şi în Europa de Vest?
– Acuzaţiile ideologice nu lipsesc nicăieri în lume când se ajunge la competiţie electorală. Nu este însă un secret pentru nimeni că Barack Obama se situează, ca preferinţe doctrinare şi de politici publice, la stânga unui Bill Clinton ori a lui Hillary Clinton. Ca preşedinte, Obama a trebuit însă să facă numeroase concesii pentru a asigura funcţionarea guvernului. Nu ştiu dacă l-aş numi socialist în sensul european, dar este sigur un politician fascinat de soluţiile social-democrate.
– Cum vedeţi creşterea economică a Chinei? O să reuşească să fie o putere internaţională economică şi politică cu, cel puţin oficial, un partid comunist? Va trebui, la un moment dat, să se schimbe şi să se transforme acest partid comunist?
– China rămâne un sistem în care un singur partid exercită o dictatură politică şi spirituală inspirată de preceptele marxist-leniniste. S-au efectuat reforme economice radicale, există piaţă, s-a format, se pare, o clasă de mijloc. Dar nu este clar care sunt garanţiile proprietăţii în China, cine deţine de fapt aceste imense averi, cât de solid şi de ireversibil este regimul proprietăţii. Nu pot numi China un stat pluralist. Când disidenţii sunt arestaţi pentru simplul fapt că publică pe internet apeluri pentru democraţie, China mi se pare, politic vorbind, mai aproape de Belarus decât de democraţiile reale. Fără alegeri libere, fără o societate civilă neînregimentată, fără independenţa instituţiilor judiciare, nu putem vorbi de democraţie. Dar China este de-acum o mare putere internaţională şi cred că va continua să se afirme din acest punct de vedere.
– Ce mai ştiţi despre Daniel-Valentin Ceauşescu Jr., băiatul lui Valentin Ceauşescu?
– Nu am relaţii de nici un fel cu el sau cu alţi membri ai familiilor Ceauşescu ori Borilă. Am scris despre Nicu Ceauşescu un serial pentru că l-am cunoscut, dar mai ales pentru că mă interesează fenomenul socialismului dinastic şi mecanismele succesiunii politice în regimurile comuniste. Din câte ştiu, Daniel-Valentin Ceauşescu trăieşte şi lucrează la Bucureşti.
– Dar despre Pacepa?
– Raportul Final menţionează favorabil rolul generalului Ion Mihai Pacepa în demascarea crimelor, abuzurilor şi duplicităţii dictaturii familiei Ceauşescu, a comunismului în genere. Eu însumi am scris în acest sens în lucrările mele legate de comunismul românesc. Citesc cu interes articole de Ion Mihai Pacepa în National Review şi în alte publicaţii.
– La ce lucraţi acum?
– Am terminat manuscrisul unei cărţi intitulate „Diavolul în istorie“, o lucrare de filosofie şi istorie politică în care mă ocup de comunism şi de fascism, încercând să propun câteva lecţii din experienţele tragice ale veacului al douăzecilea. Cartea va apărea în august 2012 la University of California Press. În ţară, la Humanitas, voi publica un volum intitulat „Părinţi şi copii. De la steagul partidului la Salvatore Adamo“. Cum ştiţi, predau la Universitatea Maryland şi coordonez activitatea Consiliului Ştiintific al IICCMER.
