Curtea Constituţională ne aduce veşti foarte grave, uluitoare … dar care ar trebui să ne facă să ne simţim foarte mândri. Până acum, priveam Occidentul ca model de urmat în materie de sistem constituţional şi regim al drepturilor omului. Ei bine, se pare că nu e deloc aşa; cei nouă judecători constituţionali români au descoperit că statele europene şi americane sunt cu mult în urma noastră la acest capitol, că statul român e un fel de oază de civilizaţie între barbari.
Au afirmat asta cât se poate de clar, în avizul consultativ dat propunerii de revizuire a Constituţiei.
De exemplu, proiectul prevede ca viitorul Consiliu Superior al Magistraturii să aibă şase membri numiţi de autorităţile publice alese (parlament şi preşedinte) şi zece membri aleşi de magistraţi. Raportul actual este de 2:14. Curtea Constituţională a avizat negativ acest punct, pe temei că astfel s-ar încălca independenţa justiţiei. Dacă aşa stau lucrurile, atunci concluzia inevitabilă este că ţările occidentale stau îngrozitor la capitolul independenţă a justiţiei. Nici nu merită să le pomenim pe cele în care nici măcar nu există o instituţie similară, funcţiile ei fiind în sarcina directă a instituţiilor alese, sau chiar a publicului. Dar chiar şi în cele care încearcă palid să ne copieze exemplul, lucrurile stau mult mai rău. În Italia, raportul între magistraţi şi nemagistraţi în CSM este 1:2, similar cu cel propus de preşedinte. În Franţa, raportul e 1:1, la fel stau lucrurile şi în Belgia; aceştia au avut şi naivitatea ridicolă să ofere o explicaţie: paritatea ar fi, cică, necesară pentru a evita „reflexul corporatist“ al magistraţilor şi pentru că instituţia are nevoie de viziunea şi experienţa unor „consumatori“ de justiţie. Ce oameni ciudaţi se laudă cu asta, în loc să declare că e neconstituţional! Iar situaţia este gravă: nici una din aceste ţări nu îşi dă seama că un CSM astfel alcătuit ar aduce atingere independenţei justiţiei. Noroc cu bravii noştri judecători, altfel riscam să pierdem statutul de strălucit exemplu pe care îl putem da Franţei, Italiei, Belgiei la acest capitol!
La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte alt pasaj din Constituţia actuală, cel privind prezumarea averii ca fiind licită, pasaj care dispare conform proiectului de revizuire. Şi această modificare a fost avizată negativ de Curte, „deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate“. Or, e un fapt uşor verificabil că nu găsim prevederi similare în Constituţiile statelor europene. Prin urmare, ceea ce afirmă Curtea Constituţională Română, la fel de evident ca şi cum ar fi scris-o negru pe alb, este că suntem campioni la acest capitol, în timp ce sărmanii cetăţeni germani, englezi sau olandezi trăiesc în ţări unde dreptul la proprietate are de suferit. Va trebui, eventual, ca judecătorii constituţionali să oblige statul nostru să ia măsuri ca să limiteze valul previzibil de cetăţeni occidentali grăbindu-se să intre sub nivelul de protecţie fără egal al drepturilor omului pe care îl oferă România.
Trebuie să abandonez aici tonul de pamflet de până acum. Am recurs la el pentru că e cel mai potrivit pentru a descrie genul de aberaţii pe care Curtea tocmai le-a publicat. Nu vreau să fiu greşit înţeles. Faptul că averea nu mai e prezumată a fi licită nu înseamnă că de mâine oricare dintre noi îşi poate pierde maşina sau apartamentul sau hainele de pe el pe motiv că nu au chitanţe de când le-au cumpărat. Confiscarea se face în continuare după o lege, lege care trebuie să treacă de filtrul Curţii Constituţionale. Dreptul la proprietate rămâne la locul lui, protejat de Curţile de judecată, sau, dacă acestea nu-şi fac datoria, de CEDO. Ceea ce dispare este un obstacol de a face o astfel de lege care să vizeze cazurile grave şi, în acelaşi timp, evidente. Avem destule exemple de averi făcute prin tunuri, averi pe care prevederea respectivă le-a pus la adăpost. Avem cazuri de oameni condamnaţi la închisoare pentru astfel de tunuri, însă, cât timp statul nu poate dovedi că un bun a provenit dintr-o infracţiune, nu se poate atinge de el. Rezultatul este scandalos şi umilitor: chiar şi atunci când justiţia penală îşi face datoria şi condamnă, avem situaţia în care, raportând durata de încarcerare cu averea făcută la modul infracţional, reiese că a fura în stil mare este cea mai rentabilă ocupaţie din România. Şi e una protejată constituţional.
Oricum, mai sus e o opinie cu caracter politic, şi e oferită ca paranteză. Cineva ar putea argumenta că prevederea respectivă trebuie să rămână, formulată altfel. Sau poate fi trecută în lege. Cineva ar putea argumenta că e bine să avem în continuare pasajul exact cum este acum şi exact unde este acum, în Constituţie. Sunt puncte de vedere la fel de valide. Ce nu pot accepta e afirmaţia că scoaterea prevederii din Constituţie ar aduce atingere dreptului la proprietate, asta e aberaţia pe care am demonstrat-o mai sus prin reducere la absurd. Nu e vorba de dreptul unor oameni, ci de „drepturile“ unor anumiţi oameni, pe care aceştia le-au căpătat, nu o dată, în dauna drepturilor altora. Iar situaţia asta e şi mai clară în alt exemplu de revizuire avizată negativ de Curte: judecătorii constituţionali nu sunt de acord cu eliminarea imunităţii parlamentare şi ministeriale. Motivul? Ar fi echivalentă cu, citez, „suprimarea unui drept fundamental al persoanei care ocupă o demnitate publică“! Stupefiant! Expresia e o contradicţie de termeni. Nu doar că nu sunt, dar drepturile fundamentale nu pot fi recunoscute unei „persoane care ocupă o demnitate publică“, aşa cum nu pot fi recunoscute nici unei alte subcategorii. Drepturile fundamentale sunt universale. Sunt universale în Constituţia noastră, sunt universale în Constituţiile tuturor statelor civilizate, sunt universale şi în Convenţia semnată de România care vorbeşte chiar din titlu despre „drepturi ale omului“, nu ale bugetarului sau demnitarului. Curtea Constituţională ne-a dat o ştire gravă, dar nu e cea din primul pasaj, şi nici nu e vreun motiv de mândrie. Ne-a dat ştirea că este în continuare perfect capabilă să-şi dea plenar cu stângul în dreptul. Atât.
Hotnews
