Se trezesc devreme, înainte de răsărit şi se pregătesc pentru ritualul de la capătul crucii. E vremea când se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Focurile din curţi, de pe drum şi din cimitire străpung întunericul şi luminează cerul. Aşa e datina de Joi Mari, pragul simbolic între viaţă şi moarte.
E linişte şi întuneric în Salcia, satul din Argetoaia, unde tradiţiile încă mai au viaţă. Una câte una, femeile ies din curţi şi iau drumul uscat al cimitirului. Cu ulcica plină cu jăratec şi tămâie într-o mână şi cu un băţ în care se sprijină în cealaltă, cu privirea în pământ şi gândurile la cei duşi, se-ndreaptă spre gropile unde i-au lăsat, atunci când le-a venit vremea, pe cei dragi: părinţi, surori, copii, fraţi, rude. Au pregătit bojii din timp, aşa cum au pomenit că se face din moşi strămoşi. După ele, rămâne aerul străveziu îmbibat în tămâie.
Mormintele tac. Pământul e rece, stropit cu roua dimineţii care începe să se simtă. Noaptea e pe sfârşit. În dosul crucilor, la căpătâiul morţilor, încep să licărească focurile. Văpăile cuprind văzduhul. Dansează fericite de atâta oxigen, libere, căscate, desfrânate. Se întind şi se retrag, se înalţă purtate de vânt, înconjurând surcelele peste care s-a făcut cruce. Voci îndurerate se întrepătrund cu murmurul pocnind al flăcărilor. Bătrânele încep bocetele, femeile mai tinere plâng încetişor. Jalea lor e tulburătoare. Acum se spune că sufletele strămoşilor îşi părăsesc pentru o vreme mormintele, întorcându-se la casele de unde au plecat. În unele părţi de ţară, se crede că spiritul străbunilor se-ntoarce şi merge să locuiască o vreme, cu familia, până de Rusalii, când se-ntoarce iar în lumea de dincolo.
Aşa e în Salcia. Un loc în care credinţele şi obiceiurile mai au încă viaţă. Tot acum, în preajma Sărbătorilor Pascale, se spune că femeile trebuie să termine torsul de frica Joimăriţei, o femeie crâncenă care pedepsea lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele ei de tortură erau căldura, oala cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc. Nici flăcăii leneşi, dacă nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi. De fapt, Joimăriţa era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar care pedepsea lenea.
Printre zecile de femei adunate-n cimitir se zăresc şi câţiva bărbaţi. Nu vorbesc între ei. Fiecare-şi poartă durerea şi gândurile spre sufletele pe care le cheamă din morminte şi de care cerul i-a despărţit. Frumuseţea ritualului şi încărcătura momentului opresc vorbele în gând.
