16.2 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateCând Dumnezeu ţine cu oamenii

Când Dumnezeu ţine cu oamenii

http:http://www.youtube.com/watch?v=s89HwKIlCck

Trece ca o zvârlugă dintr-o încăpere în alta, sărind fără teamă peste ridicăturile pământului, alunecoase şi umede, în timp ce gura nu-i tace o clipă. O legendă, un fapt istoric, o cercetare isprăvită, o descoperire recentă, o fărâmă din lume. Fiecare detaliu se leagă de peştera dragă, ascunsă în munte, lângă râul Olteţ, înspre care simte că Dumnezeu a trimis-o atunci când părea că-şi încheiase socotelile cu viaţa.

„Istoria acestui loc începe cu dacii. Ne aflăm chiar sub cetatea dacică de la Polovragi. O credinţă păstrată vie spune că aici s-ar fi refugiat liderul lor spiritual şi plânge cu lacrimile peşterii soarta poporului său“, rosteşte Felicia Popescu, după vorbele lui Vlahuţă, arătând spre Scaunul lui Zamolxe, primul simbol de sub stâncă. Micuţă şi plăpândă, cu ochi de cicoare, cu părul blond, uşor ciufulit, ca un copil neastâmpărat, e sufletul locului. În fiecare zi parcurge acelaşi drum pentru a ajunge în punctul în care îşi recapătă energia şi pofta de viaţă. Cei care o cunosc sunt convinşi că Felicia Popescu, ghidul din peştera dacilor, a fost pregătită înainte să ajungă aici. „Când mi-au propus să schimb birourile de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Gorj cu munca din teren, am acceptat imediat. Şi-aşa murisem cu trei ani în urmă. Acum trăiam un bonus…“.

Polvraga, plantă rară, tămăduitoare

Două stânci despicate ce se zăresc de la sute de metri distanţă lasă loc unui culoar îngust – Cheile Olteţului. De-o parte, Munţii Parâng. De cealaltă, Munţii Căpăţânii. Un drum asfaltat, cu gropiţe şi denivelări, duce către stânci. Câte-o căruţă încărcată cu fân sau coceni trece agale, la pasul îngreunat al calului. Un Aro vechi, deşelat de saci şi ruginit pe la-ncheieturi, lasă în urmă un fum negru şi un aer înecăcios, pe care cu greu îl poţi respira. O pancartă pitită pe dreapta arată direcţia spre Peştera Polovragi sau Peştera lui Pahomie. Ocolind Mănăstirea cu acelaşi nume, drumul îşi pierde consistenţa de asfalt şi devine pietriş bătătorit pe care păşesc turiştii şi trec turmele de oi şi maşinile încărcate cu lemne. După un kilometru de mers, stânca se cască fără nici un avertisment. De-aici, dincolo de gratiile din fier, încep cei 700 de metri de galerii vizitabile. Intrăm pe ultima poartă a peşterii în aval, lăsând ieşirea naturală să fie folosită de lilieci. Una dintre legendele locului leagă numele de o plantă rară, cu efecte halucinogene – povagra sau polvraga -, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor.

Pe urmele dacilor

Vizitatorii freamătă deja la intrare. Cineva a strâns banii pentru tot grupul şi înaintează pe scări. Nici trei lei nu costă plimbarea la 10 grade prin cele trei culoare: al liliecilor, al stâlpului şi cel sufocant. În cămăruţa de un metru pătrat din capătul treptelor, Felicia Popescu, în picioare, bea din sticla cu cafea pregătită de acasă şi mănâncă pe fugă dintr-un corn, în timp ce face câteva însemnări într-un registru. Abia reuşeşte să fure zece minute din oră înainte să pornească pe cărările pe care odinioară dacii veneau să se ascundă de urmăritori. „Noi ne judecăm prea aspru. Ca să ştim încotro ne-ndreptăm trebuie să ştim de unde venim. N-am fost laşi şi n-am fugit fără să încercăm să ne apărăm. Urmele lăsate de daci arată că au încercat. Şi-au făcut aşezări în vârf de munte şi, când Imperiul Roman a început ascensiunea, au creat lanţ de fortificaţii“, îşi începe lecţia de istorie ghidul de la Polovragi.

Primul simbol, Scaunul lui Zamolxis

Ne aflăm încă în Culoarul Liliecilor. O colonie de trei, patru mii se pregăteşte acum pentru hibernare. Ciudatele animale folosesc peştera doar iarna, de prin noiembrie (de altfel, la mijlocul acestei luni, porţile se închid pentru vizitatori, locul fiind arie protejată), când ţânţarul încetează să mai bâzâie pe baltă. Ochii caută nerăbdători prin cotloanele bolţii să prindă urma liliecilor. Nu se vede nimic însă, căci animalele sunt pe un culoar paralel cu peştera. Urmată de vizitatorii tăcuţi, Felicia Popescu înaintează spre primul simbol al peşterii iluminate cu lumină rece, cu becuri ecologice care nu încălzesc, pentru a păstra temperatura naturală. „Scaunului lui Zamolxis“ îi corespunde, deasupra, aşezarea dacică, loc marcat de Crucea lui Ursache, aşa cum cuptoarelor de ardere a polvragăi le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute, dar care este împietrită în tavanul peşterii drept mărturie.

Un accident vascular şi o răscruce

Femeia care trece ca o sfârlează peste gropile şi ridicăturile de pământ alunecos e absolventă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, secţia Inginerie geologică şi geofizică. A lucrat şapte ani la Mina Albeni din Bazinul Rovinari. „Mergeam cu harta în cap şi mă orientam în întuneric, ca liliecii. Uneori, mă sprijineam pe armătură şi simţeam ceva cald pe mână. Îmi astupam gura să nu ţip când îmi dădeam seama că erau şobolani“, îşi aminteşte. Apoi, pentru 20 de ani, a fost muzeograf la Muzeul Ştiinţelor Naturii din Gorj. Propunerea pentru ghid a venit târziu, după accident. „Am simţit ca un curent electric. Mi s-a şters memoria, într-o clipă n-am mai ştiut nimic. Eram pe drumul dintre Muzeu şi casă, când mi s-a şters câmpul vizual. Atunci mi-au picat părul, dinţii, m-am anemiat de tot. Făcusem un accident vascular“. Se-ntâmpla cu patru ani în urmă. Omul plin de energie care vorbeşte despre istoria românilor ajunsese să nu-şi mai dorească să trăiască. Mai târziu, când a venit să se documenteze în peşteră, a simţit că se petrece ceva. „Acum, şi când dorm visez locul ăsta. Sunt convinsă că el m-a chemat, nu l-am ales eu. La-nceput, am zis că-mi reduc programul în funcţie de cât rezist, apoi am văzut cât de bine mă simt…“.

Începe şi se termină cu dacii

Între timp, am ajuns lângă simbolul Călugărilor. Felicia Popescu se opreşte, se-ntoarce spre grupul de vizitatori şi începe să-i depene povestea. Explicaţiile curg una după alta, dovezile ştiinţifice împletindu-se cu legendele locului. „Tavanul de-aici e boltit sub forma unei cupole de biserică, probabil un efect de piramidă. N-avem aerul sufocant de la capăt, nici poluarea de la intrare. Există o arteră ce comunică şi cu o zonă activă din amonte. Aici, în mijlocul galeriei, se respiră cel mai bine. Probabil de-asta au ales şi călugării locul acesta“. Au stat vreme îndelungată, între 1504 şi 1968. De altfel, Mănăstirea Polovragi, din vale, a fost mai întâi mănăstire de călugări. Aici, în stâncă, au scrijelit un schelet uman cu coasa în mână. „Nu cred că au ales întâmplător punctul acesta“, spune ghidul, arătând spre locul ascezei călugărilor, marcat de pictura realizată în tehnica negru de fum de un discipol al lui Pahomie, reprezentând simbolul morţii.
La câţiva metri distanţă se află Izvorul speranţelor, un ochi de apă care rămâne aşa, indiferent de anotimp sau de vreme: nu seacă, nu debordează, nu pleacă. „Chiar dacă galeria seacă sau este inundată, el rămâne la fel“. Cu el se încheie cronologia istorică. În spatele său e „Iconiţa“, locul unde, din calcar, priveşte Maica Domnului. Începând cu sectorul al doilea (între Culoarul Stâlpilor şi Culoarul Sufocant), peştera devine şi mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: grote cu coloane, scurgeri parietale, ţurţuri stalactitice, stalagmite coraliere, piei de leopard, domuri, prăbuşiri stalactitice. În 20 de metri, galeria se-ngustează cât o gură de şarpe. „Este întâiul loc care seacă atunci când e secetă şi primul care se umple cu apă când sunt precipitaţii. Ultimul simbol este Cuptorul dacic. Istoria locului începe şi se termină cu dacii“.

Ocrul misterios

Înainte să-şi intre în rol, Felicia Popescu a stat câteva zile să se documenteze. Ştia din cărţi tot ce se putea despre Peştera Polovragi. „Dar teoria nu-i totuna cu practica. Hârtiile nu-ţi vorbesc precum apa despre cum a modelat totul“, spune uimită că i-a luat atât să înţeleagă. Şi acum, peştera mai are mistere. De câteva luni au apărut în zid litere şi cifre din ocru. „Anul trecut nu erau. Am crezut că cineva le-a pictat şi am adus pază. Am sunat la Cluj pentru expertiză. Este adevărat că ocrul exista, însă nu apăruseră cuvinte. Dar locul acesta e iubit, primeşte energie şi se dezvoltă ca o floare“, continuă ghidul pe drumul de întoarcere, oprindu-se din nou şi vorbind pentru câţiva dintre vizitatorii curioşi. În fiecare zi, parcurge traseul de câteva ori, fără să obosească, fără să se plictisească. 

„Cel mai bun ghid“

În cămăruţa de la intrare, Felicia Popescu se retrage pentru o gură de cafea. „Mulţumim pentru vivacitate şi buna dispoziţie! A fost o superprezentare!“, îşi vâră capul pe uşa deschisă un bărbat pe faţa căruia se iveşte un zâmbet recunoscător. Jos, lângă intrare, pe un scăunel, e aşezat un caiet: „Cel mai bun ghid pe care l-am întâlnit până acum. Foarte frumos!“. Şi, mai încolo: „Vă mulţumim de prezentare. Ne-a plăcut tare mult!“. Femeia zâmbeşte: „De câte ori sunt tristă sau supărată, mai iau caietul şi citesc din el. Uite, de curând am primit fotografia asta“, arată spre o imagine plastifiată, surprinsă în peşteră. I-a trimis-o cineva din Sebeş, care a trecut prin Peştera Polovragi de curând…
 

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

6 COMENTARII