Versiunea pentru tiparire
Trimite prin e-mail

Marimea textului:

Dorel Bondoc: Fac ceea ce alţii nu pot face, ceea ce îmi place şi lucrul la care cred că mă pricep. Şi dacă mai am şi aprecierea profesioniştilor din domeniu şi a oamenilor care mă cunosc înseamnă că sunt la locul potrivit.

Fiecare pasiune are un click, un moment în care izbucneşte sau în care omul o conştientizează, din care începe să pună stăpânire pe tine, pe viaţa ta. Cum s-a petrecut în cazul tău?

D.B.: Mi-a plăcut istoria, în general. Însă, ca în orice domeniu, este important să ai un model. Cel care m-a îndrumat pe mine a fost profesorul Octavian Toropu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Craiova. În 1991 - aveam 21 de ani -, cu ocazia unei practici pe şantierul de la Sucidava, m-a chemat şi mi-a arătat un profil de săpătură: „Comentează, te rog, acest profil". N-am scos un cuvânt. Ce să-i răspund? „Asta e cheia, să urmăreşti permanent nivelurile arheologice din profilul săpăturii şi să le raportezi la plan", mi-a spus. După momentul acela - eram în vacanţa de vară din primul an - m-am apucat de lucrarea de licenţă, pe care am făcut-o şi refăcut-o până în anul V.

Ai prins microbul. Ai început să consumi timp, energie, ani. E greu?

D.B.: Eu nu vin la serviciu din obligaţie. Munca mea nu se încheie la uşa muzeului. Ceea ce fac peste zi când lucrez cu patrimoniul se continuă acasă, cu interpretarea pe calculator. Mi se-ntâmplă uneori să trec pe lângă tine, să nu te văd, pentru că în mintea mea nu sunt decât amănuntele alea care trebuie identificate: ce au transportat amforele alea? Apă, vin, ulei, peşte? Trebuie identificat... Îţi trebuie pasiune, dar şi un dram de nebunie. Altfel, viaţa e frustă, mată, ca să nu spun incoloră. Iar meseria aceasta e frumoasă, dar nu scoţi bani din ea. Viaţa pe şantier e una austeră. În 2006 - săpam pe şantier la Răcari atunci - la sol, la orele prânzului, erau 50 de grade Celsius. Iar dimineaţa, la 9.00, erau 30. Era nefiresc de cald. Dar, la fel, se poate lucra şi iarna, la temperaturi cu minus.

Felul în care lucrează un arheolog, meticulozitatea sau descoperirile pe care le face influenţează modul său de a trăi, stilul de viaţă?

D.B.: Apă cu porţia, praf şi mizerie cât cuprinde, vânt, duş inexistent. Aceste impedimente îţi modelează şi firea, şi caracterul şi se reflectă în viaţa personală. Eu n-am casă, n-am maşină, estimez ca în viitorul apropiat să-mi iau o bicicletă. Cu toatea acestea... nu mă văd făcând altceva. Am avut şi alt fel de experienţe, am fost şeful corpului de pază, apoi director la Casa Studenţilor. E o amintire plăcută, dar ... eram tânăr pe-atunci. Am terminat liceul în ‘88, n-am învăţat cum să fac o investiţie, un plan de afaceri.

Există frustrări? Ai dreptate, cu toţii avem. Dar ai fi vrut să sapi în altă parte, la alt nivel?

D.B.: La Troia se sapă cu 300 de muncitori. 300! Numai până faci prezenţa şi-ţi vine rău! Dar dacă-mi spuneţi că ăia la Troia sapă mai bine decât sap eu aici, mă jigniţi. Arheologia nu exclude pe nimeni. Unii o fac cu sonarul, cu scannerul, la birou, cu aer condiţionat, alţii cu un caiet în mână, cu creion, pe şantier, în plină căldură. Nu înseamnă că nu ştim să facem meserie.

E o întrebare delicată, poţi alege să nu răspunzi... Există vreo urmă de satisfacţie materială în acest domeniu?

D.B.: Singura mea neîmplinire e cea financiară. În domeniul ăsta n-am putut să fac nimic. Pentru săpături primim bani de la Consiliul Judeţean Dolj, iar diurna şi cazarea se decontează. Dar salariile în arheologie sunt de supravieţuire. Şi mi se pare că, din acest moment, vor veni doar oameni care au cu ce să se-ntreţină. Cel puţin ca bărbat. Cum să-ţi întemeiezi o familie cu salariul minim pe economie? Un arheolog bun se formează în zece ani. Să spunem că găsim un tânăr pasionat, care e dispus să facă şi teren, şi cercetare, să stea şi pe şantiere, să petreacă nenumărate ore şi în biblioteci. Şi când termină, unde-l angajezi? Pentru că nu sunt posturi. Şi dacă sunt, cum supravieţuieşti cu şase sute de lei? Arheologia e frumoasă la televizor, pe teren e cu totul altceva. Poate un şantier arheologic să concureze, pe timpul verii, cu o terasă bine dotată sau cu un ştrand?

Ai un vis, un proiect de care ţi-e foarte drag, ceva pe care l-ai dori îndeplinit? Poate o speranţă...

D.B.: Anumite lucruri necesită statornicie, perseverenţă, consecvenţă. Dacă îţi spune nasul că e ceva, rămâi şi sapi, cauţi. 10-12 ore în asta se duc. Dar am şi rezultate. Nu sunt simple vorbe, se văd. Şi nu vreau să-mi schimb meseria, nu vreau să am funcţii, să-mi spună oamenii „Să trăiţi, şefu’!". Îmi doresc doar să pot face cercetare şi, sigur, un salariu decent. Şi mi-aş dori foarte mult să existe şi în Dolj un monument arheologic care să fie introdus în circuitul turistic. Ar putea fi castrul roman de la Răcari, fără bălării şi gunoaie, sau situl de la Cioroiu Nou.

Ai un prieten, dă-l la ziar!

Aveţi colegi, cunoştinţe, rude, prieteni pasionaţi de ceea ce fac, pentru care munca nu este o datorie sau doar o sursă de venit? Ne puteţi scrie despre ei pe adresa: Câmpia Islaz nr. 97A Craiova sau trimite un e-mail la: office@gds.ro. Gazeta de Sud îi poate prezenta comunităţii!