Azilul de bătrâni - salvare sau chin?

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Încă un an, încă un anotimp. Se mai vopseşte un perete, se mai modernizează un salon. Pentru bătrânii de la cămin, lucrurile acestea nu există. Pentru ei, timpul a rămas însă în loc, suspendat într-o vreme de demult, în care viaţa era alta, fericită, iar singurătatea neştiută.

„Este adevărat că nu le putem oferi tot ceea ce au avut în familie - deşi foarte mulţi o duc mult mai bine aici. Dar noi ne străduim să le îmbunătăţim an de an condiţiile de trai. O lenjerie schimbată, un aparat medical nou, televizoare sau o maşină de spălat nouă sunt lucruri de care au nevoie şi care le uşurează în mod vizibil viaţa“, spune directoarea.

Ecograful general este unul dintre aparatele medicale achiziţionate în ideea de a nu mai transporta bolnavii până la spital şi a-i pune pe bătrâni la grele cazne, aşteptând pe holurile supraaglomerate. De asemenea, la toate etajele căminului s-au renovat sălile de mese. Acestea au fost dotate cu gresie şi faianţă, cu televizoare şi cu mobilier nou, modern, de inox, uşor manevrabil de persoanele vârstnice. Vesela a fost schimbată în totalitate. Astfel, de la farfurii, la cănile de ceai, tacâmuri şi oale pentru gătit, toate au fost achiziţionate din inox, aşa cum cer normele europene. Nu în ultimul rând, toate saloanele au fost dotate cu jaluzele verticale - pentru a îmbunătăţi aspectul încăperilor, pe de o parte, dar şi pentru o mai bună igienă, pe de altă parte.

Curăţenie pe culori şi lămpi-asasine pentru muşte

Cele mai multe schimbări au fost aduse însă la bucătăria căminului, pentru implementarea sistemului de management al siguranţei alimentelor, în vederea certificării ISO - conform standardelor UE, toate unităţile de profil trebuie să obţină acest certificat.

„S-au construit vestiare pentru personalul bucătăriei: lucrătoarele se schimbă în primul sector al vestiarului, intră apoi la duş şi, în ultima etapă, se schimbă în hainele de lucru. La plecare, circuitul se efectuează în sens invers. Se respectă astfel strict normele de igienă“, explică Iulica Nicolae, conducător siguranţa alimentelor.

Au fost amenajate depozite frigorifice: unul pentru produse preambalate şi altul pentru legume şi fructe, fiind achiziţionate încă două lăzi frigorifice. O hotă nou-nouţă absoarbe aburul de la nenumăratele mâncăruri gătite într-o zi - pentru că se găteşte pe regimuri, pentru fiecare patologie - şi două lămpi „fly-killer“ păzesc locul de invazia muştelor. În plus, un lift care va transporta mâncarea de la un etaj la altul, pentru sălile de mese, este în curs de montare.

Tot în cadrul blocului alimentar de la căminul de bătrâni din Craiova, s-a amenajat o magazie destinată produselor de curăţenie: detergenţi, mopuri, bureţi, mături etc. Conform normelor europene, acestea sunt aşezate şi folosite în funcţie de culori: măturile şi bureţii albaştri - pentru grupurile sanitare, cele roşii - pentru bucătărie.

Bătrânii... cu ale lor

Pe scândurile verzi aliniate de-a lungul gardului de ciment, cu ochii mijiţi să nu-i supere lumina, bătrânii de la azil adulmecă toamna. Femei cu basmalele înnodate sub barbă şi cu ciorapi flauşaţi vârâţi pe sub capoatele înflorate din finet, bărbaţi cu pantalonii prea mari pe trupurile ramolite, legaţi zdravăn de mijlocul firav cu sfoară găsită pe la magazie şi acoperită, să nu se vadă, de vreun flanel găurit în coate. Tolăniţi în faţa lor, câţiva maidanezi par copia fidelă a partenerilor de singurătate: reumatici, obosiţi, părăsiţi. Nici pentru unii, nici pentru alţii, modernizările de la blocul alimentar, hota de inox şi jaluzele albastre nu au prea mare importanţă. Oricum, mâncarea nu mai are de mult gustul pe care îl avea în anii în care era împărţită, cu dragoste, de toţi ai casei. Iar la vârsta lor o înghit ca să mai trăiască o zi, două, câte le mai dă Dumnezeu.

„Eh, am şase ani vechime aici“, zâmbeşte trist Silvia Ancuţescu. „Am venit pentru că nu mai aveam unde să stau, cine să aibă grijă de mine. Am o fată, dar e plecată în Italia. Şi de când m-a adus aici, a venit să mă vadă o dată“, spune simplu, fără supărare, fără obidă. „Aşa sunt copiii, mamă: îi faci, îi creşti şi te lasă...“

În salonul umbrit de fâşiile de plastic albastru atârnate la geamul termopan, bătrâna îşi trece zilele cu amintiri. Pe perete, lângă noptieră, două poze color sunt prinse în piuneze la colţuri.

„Sunt de la nunta nepoată-mii... A fost mireasă frumoasă. Şi nunta la fel. Eu n-am fost, că nu m-au chemat. Acolo trebuia să am haine elegante. Şi bani de dat la masă“, zâmbeşte tanti Silvia, petrecându-şi degetele ofilite peste luciul fotografiei dragi. Alături, în paturile vecine, tanti Leana Târnăveanu, de 82 de ani, şi Nicoliţa Predulescu, de 70, numără singurătatea în vizitele copiilor. Unele rare, altele mai dese, dar singurele care le mai trezesc pe bătrâne la viaţă. Că-n rest...

„Ce să mai facem pe-aci? Am făcut tot ce am putut şi noi în viaţă. Acum, că nu mai e nevoie de noi, venim aci... De lucru nu e, de muncă nu e. Da’ e o mâncare caldă, e un pat, e o mână să ne ajute să ne ridicăm. Oricum, de-aci nu mai avem unde să ne ducem“, oftează resemnată tanti Silvia, netezind cu palma lenjeria cu flori de câmp. La fel cum ar netezi durerea care, din când în când, nu-i dă pace.