24.5 C
Craiova
vineri, 29 martie, 2024
Știri de ultima orăActualitateConacul lui Tănase Scatiu, locul nimănui

Conacul lui Tănase Scatiu, locul nimănui

Este pe lista monumentelor istorice din anul 2004. Nici înainte şi nici acum, nu s-a schimbat un lemn, nu s-a pus o cărămidă. Conacul de la Coţofenii din Faţă, unde, în 1976, a fost filmat „Tănase Scatiu“, zace de veacuri sub nepăsarea oamenilor, ascuns de buruieni şi mărăcini, devenind adăpost pentru câini şi beţivani.

 

Cod LMI 2004, DJ-II-a-A-08252 şi DJ-II-m-A-08252.01, denumire: Ansamblul Curţii Coţofenilor şi Casa Coţofenilor, sat Coţofenii din Faţă, pe faleza Luncii Jiului, malul stâng şi în parcul I, datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aşa este trecut, pe lista monumentelor istorice stabilite prin Ordinul nr. 2314 din 8 iulie 2004, conacul cu ceea ce-l înconjoară.

„Într-o curte mare, se întindeau şiraguri de case de nuiele lipite cu lut; şandramale de scânduri; cotineţe de găini; hambare; două puţuri cu furcile strâmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povârnită pe o rână; grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; o porumbărie într-un picior – în fine, tot felul de acarete, făcute în pripă şi pe ieftin“. Aşa arăta, pe vremea lui Dinu Murguleţ, un moşier bătrân şi scăpătat, conacul unde trăia. În regia lui Dan Piţa, locul acesta era întocmai precum casa boierească de la Coţofenii din Faţă, acolo unde s-a şi filmat, de altfel, în 1976, „Tănase Scatiu“.

 

„Aveţi grijă la picioare…“

 

O gură de gard, cocârjată, se cască atât cât să trecem dincolo, în curtea plină de bălării şi mărăcini. „Pe-atunci, îmi povestea bunica, erau numai trandafiri. Şi creşteau specii de arbori destul de rare. Nu era ca acum“, se aude, parcă de undeva din timp, vocea Mihaelei Păuna. Pe-atunci… pe vremea boierilor. Legenda spune că satul a fost înfiinţat de Mihai Coţofeanul, un căpitan care a pus umărul la aducerea pe scaunul domnesc a lui Matei Basarab. Cei de prin partea locului le ştiu drept casele lui Chintescu şi Măldărescu, căci lângă conacul unde s-a filmat „Tănase Scatiu“ se mai află o culă, păzită acum de un câine ce pare să fi aparţinut unui poliţist care a locuit-o o vreme. „Înainte de ’60, veneau studenţii şi făceau practică la boierul Pleşa din Beharca şi dormeau la conac. Apoi le-au folosit muncitorii care se abăteau prin părţile astea să meşteşugească pătule, magazii“, spune viceprimarul Petre Stancu.

Zarvă mare, ţăranii s-au adunat cu noaptea-n cap să-l întâmpine pe boier. Copii strigând, femei jeluindu-se. Moşierul coboară ţanţoş din caleaşcă şi se îndreaptă spre intrare. „Lumea venea şi cerşea milă, necăjită, la boier, iar acesta-i alunga. Copiii aruncau cu pietre după trăsură de necazul părinţilor“, povesteşte viceprimarul o scenă. Rodica Tapalagă, Mitică Popescu, Andrei Pintilie, un Victor Rebengiuc despre care criticii spuneau, la vremea aceea, că „are intuiţia exactă a structurii morale, temperamentale şi culturale a lui Tănase Scatiu, căruia îi şi dă o formă cinematografică excepţională“. Actori pe care oamenii din Coţofenii din Faţă, pe atunci sat al Almăjului, i-au avut printre ei, vreme de trei luni, cât îşi amintesc că au durat filmările. „Actorii dormeau în conac pe timpul filmărilor. Şi noi ne duceam pe furiş, noaptea, să-i vedem cum stau, cum arată oamenii aceia veniţi de la oraş să se joace de-a boierii. Erau mulţi din sat care jucau rolul mulţimii. Îl luaseră şi pe unu’ Godeanu, cel mai amărât din sat, să spargă lemne în poveste“, deapănă Petre Stancu.

 

Tunelul secret, fără urmă

 

Urzicile se împletesc cu alte ierburi, luptându-se să se ridice cât mai mult spre cer, una înaintea alteia, însetate de lumină. Buruieni duşmănoase ne zgârie picioarele şi tulpini perfide se-ncolăcesc în jurul încălţărilor. Două case se înverşunează să se mai vadă din mărăcinii ce le-au cuprins. O culă şi o casă boierească, aceea în care s-a filmat „Tănase Scatiu“, Casa Coţofenilor, cum este trecută pe lista cu monumente istorice a Ministerului Culturii. Un monument părăginit, devastat, umilit de timp şi de nepăsarea şi inconştienţa oamenilor. „A rămas a nimunui“, spune vicele, făcându-şi loc printre crengi şi ierburi.

O cramă cu arcade se cască sub foişorul din spate. Deasupra capetelor, se mai văd şi acum urmele unor ornamente florale, executate în stuc, într-un relief plat. Despre ele se spune că erau zugrăvite în culori vii, motivele principale fiind de inspiraţie persană. Acum a rămas doar o formă în lemnul putred. De aproape, se simt răcoarea zidurilor groase de aproape un metru şi un uşor miros de urină. Pe jos, sunt înşiraţi coceni. Zumzetul muştelor este frenetic şi uşor prevestitor. Înaintăm, încet, atenţi la picioare. Cândva, îşi făcuseră loc aici cuiburi de viespi. Închidem ochii pentru câteva clipe, să ne obişnuim cu întunericul. Într-un colţ, câteva sticle pline de praf stau răstignite pe cocenii uscaţi. În pivniţă, e beznă şi răcoare. Bliţul aparatului de fotografiat străpunge negura. Crama a fost construită simplu, dintr-o vastă sală, unică, acoperită de o boltă semicilindrică, întărită de arcuri dublouri. „Bătrânii povesesc că undeva în zid a fost făcut un tunel secret, care-i ducea pe boieri departe de pericol. Dar nimeni nu ştie nimic concret. Nu s-a găsit nici o urmă. Pesemne a fost astupat“, adaugă aproape şoptit Petre Stancu, ghidul nostru.

 

Cu Valea Jiului la poale

 

Ieşim din nou la lumină. În dreapta pivniţei, sub grinzi din lemn, se spune că servea masa, pe vreme de vară, familia boierului. În faţă, exista o alee, care a fost refăcută pentru filmările la „Tănase Scatiu“. Nuci, corcoduşi şi vişini îşi ţin crengile aplecate peste fosta cărare, înghiţită acum de ierburi. „Unchiul bunicii mele era logofăt la curte. Când era ea fată, se făceau hore frumoase aici. Iar eu îmi amintesc că, în copilărie, veneam cu ceilalţi copii aici şi ne jucam de-a prinţii şi prinţesele. Nu arăta aşa, plină de buruieni!“, povesteşte Mihaela Păuna.

Dincolo de ierburi, aproape astupate de alte buruieni, se vede ce-a mai rămas din locuinţele pentru lucrători, grajdul de animale, magaziile de cereale şi pătulul de porumb. „Avea 100 de hectare fiecare boier, Chintescu şi Măldărescu. Nu prea se aveau bine, deşi erau vecini. Casele le-au pus aici pe deal, să vadă toată Valea Jiului. Că faţada este pe partea cealaltă; şi foişorul cel mare“, spune viceprimarul arătând cu degetul în spate. Printre crengile care mângâie zidurile, se văd cărămizile unui început de scară.

 

Tipul cel mai apropiat de distribuţia casei ţărăneşti

 

Tendinţa izolării conacului de restul ansamblului, în vecinătatea unui lac sau a luncii unui râu, este trăsătura caracteristică a curţilor cantacuzineşti şi brâncoveneşti, nota, în „Case, conace şi palate vechi româneşti“, Corina Nicolescu. Dincolo de tufe, ajungem la o scară din cărămidă, pe rotund, cu model pe margine. Câteva trepte, apoi se văd urmele altei scări, de data aceasta din lemn. Treptele au putrezit însă, iar cele din mijloc au fost smulse sau rupte. Sub ele, tencuiala a picat şi se vede cărămida îngustă, legată cu mortar de var gras, cu rosturi pline. Pereţii se apropie de un metru grosime. Din foişorul cel mare, de plan dreptunghiular, „loggia“ cu perspectivă largă spre Valea Jiului, îşi priveau domeniile, dimineaţa în zori sau poate seara, la asfinţit, boierii din Coţofeni. Din vremea lui Matei Basarab, se introduc, în casele boiereşti, „sub înrâurirea meşterilor transilvăneni, bolţile de penetraţie, folosite mai rar pentru acoperirea subsolurilor cât, în special, pentru boltirea încăperilor luxoase de la parter şi etaj“, scria aceeaşi Corina Niculescu.

Suntem pe locul unde odinioară s-a scris istoria. În „Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Dolj“ al Academiei Române stă scris că în sat, pentru o scurtă perioadă, şi-au făcut tabără pandurii lui Tudor Vladimirescu. Mai devreme, Arhivele Olteniei spun că Mihai Clucerul (Coţofeanul) a întronat, alături de Dumitru Căpitan (Filişanul) şi de alţii, pe domnul pământean Matei Basarab. De altfel, „Filiaşii (domeniul Filiştenilor, la răscruce cu Gorjul) şi Coţofenii erau în secolul al XVIII-lea cele două centre moşii unde se făcea politică. Aici, la aceşti patrioţi, la moşiile lor, aveau loc întrunirile şi sfaturile lor politice, cu uşile ferecate şi cu zăbrele la ferestre, în mijlocul codrilor şi sub poalele dealurilor“.

 

Refugiu pentru tineri

 

Acum, aici se sfătuieşte vântul cu ungherele tainice ale conacului şi se întrunesc ierburile fremătânde la sfânta oră a cinei. Jefuită, părăsită, vechea casă boierească nu mai are nici urmă din decoraţia de interior. Viceprimarul comunei spune că, deşi se află pe lista de monumente istorice, n-a beneficiat de renovări decât atunci, în perioada filmării. „Prima dată a fost revendicată cu Legea Lupu, cu tot cu teren, dar, deocamdată, nimeni nu a primit câşig de cauză. În ultimele decenii, de când o ştiu eu, a fost locuită de studenţi aflaţi în practică, de lucrători şi de cei fără adăpost. În rest, s-au jucat copiii aici şi a fost refugiu pentru tineri“…

Soarta monumentelor

Grigore Coţofeanul, unul dintre ultimii descendenţi ai căpitanului din vremea lui Matei Basarab, a construit la Craiova, peste drum de actualul tribunal, o casă aflată şi ea pe lista monumentelor. „Era oaia neagră a familiei. Clădirea ridicată de el era interesantă ca tipologie, se-nrudea cu casele tip culă, cu beci, parter înalt, dar era făcută cu materiale proaste. De aceea nici n-a rezistat prea bine. Avea peste 100 de ani. La un moment dat, a fost trecută pe lista de proiecte a Direcţiei monumentelor, printre primele în Craiova care trebuia renovate. Eu şi câţiva colegi ne-am ocupat de ea. Dar, într-o zi, am găsit-o demolată. Parcă era o nenorocire de care era mai bine să scape toată lumea. Şi au scăpat cu buldozerul…“, a spus arhitectul Cristian Ciomu.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

5 COMENTARII