O chitară şi Lipscaniul se umple de muzică, tot astfel cum un fluier mânuit de un bătrân asigură fundalul muzical din Piaţa Centrală.
Mereu fac câte un trecător să danseze pe stradă. Sunt şi cupluri jucăuşe, care acolo, în mijlocul drumului, încing un tango. Sau bătrâni care-i roagă să cânte o melodie din tinereţe, apoi se întorc cu spatele să plângă. E, în muzica trotuarului, o fascinaţie pe care un necunoscător n-o pricepe nicidecum, explică ei. „Vara se pune rău de tot praful pe tine, corzile îţi tocesc buricele degetelor, stai în soare şi transpiri mult, dar continui să cânţi. Nu facem asta doar pentru bani“, zice omul cu chitara, de pe Lipscani.
Un trubadur, un cântec de chitară
Zilnic, pe la orele dimineţii, trubadurul îşi pregăteşte „spectacolul“: fumează o ţigară şi îşi acordează chitara. Astăzi e lume pe Lipscani. Într-o secundă îl auzim pe trubadurul care a ales muzica după ce a terminat Facultatea de Filosofie-sociologie. „Decât să muncesc pentru 600 de lei, închis într-un birou, cine ştie pe unde, mai bine cânt. Cu siguranţă aşa nu voi ajunge falimentar“, mărturiseşte într-o pauză muzicală, de jumătate de ţigară, rămasă probabil de la celălalt moment de respiro, Mihai Sorin. Ţigara s-a consumat, aşa că spectacolul poate reîncepe. Dar unde să se aşeze? Lângă vitrina din faţă, vânzătoarea nu i-ar permite, fiindcă trecătorul n-ar mai vedea toate paietele de pe tricourile alea roz. Ar mai fi câteva locuri de cântat: în faţa unor vitrine cu fuste, cămăşi şi lenjerie intimă de lux. Dar şi acolo patronii strâmbă din nas când îl văd că-şi aşază cutia de la chitară pe trotuar. Alege şi astăzi acelaşi loc în care i s-a îngăduit să cânte, lângă un magazin de echipamente de lucru. E drept că o drujbă care este încercată în faţa clientului îi întrerupe spectacolul. Nu are ce face. Şi el este tolerat acolo. Strânge din dinţi şi aşteaptă ca maşinăria zgomotoasă să treacă proba de foc. Asta, până când va veni furnizorul cu marfă nouă. Prima melodie: La Bamba a celor de la Los Lobos. Ciupeşte corzile grav, ca artiştii la marile concerte. Bătrâni cu figuri acrite şi cu roşii, cu cartofi în pungi de plastic trec apatici prin faţă. De vină e şi căldura de afară. În schimb, o fetiţă de etnie romă începe să ţopăie în mijlocul străzii. Se pare că romii iubesc mai mult muzica străzii decât românii.
O poveste care a început în urmă cu 13 ani
Astăzi, alt spectacol. Acelaşi de nouă ani încoace, de pe vremea studenţiei, atunci când s-a înfiripat dorinţa de a cânta la chitară. „Am primit acordurile pe o foaie de hârtie. Erau menţionate şi locurile unde să ţin degetele pe corzi“. Lecţiile particulare, ţinute în intimitate, cu el însuşi, l-au ajutat pe Mihai Sorin să-şi însuşească tehnicile de cântat. Versurile le ştia. Linia melodică, de asemenea, căci de mult muzica nu-i dădea pace. A învăţat să cânte singur. Ieri, Besame Mucho, astăzi, La Bamba a celor de la Los Lobos, Hotel California a celor de la The Eagles, Let It Be, a celor de la Beatles, dar şi „Andrii Popa“, Phonix, Ducu Bertzi, de fapt, melodii care alcătuiesc repertoriul fiecărui spectacol. Oltenii l-au adoptat, încă de pe vremea studenţiei, când părăsea Tulcea natală, pentru a veni în Craiova la facultate. De atunci, s-au scurs ani în care i-a încântat cu melodiile sale. Şi dacă la început s-a lovit de răceala lor, astăzi, chiar dacă nu trezeşte simpatia, nimeni nu-i mai aruncă priviri răutăcioase.
Alt trubadur, altă poveste
Câteva străzi mai departe, într-una dintre cele mai aglomerate pieţe ale urbei, alt trubadur. De această dată, un bătrân, peste care trecerea anilor a lăsat urme adânci. Mânuieşte un fluier. În faţa sa, o sacoşă veche de rafie. Cântă o melodie veche din folclor. Un trecător îi aruncă o hârtie de 1 leu. Întrerupe cântarea şi priveşte cu atenţie hârtia. Vederea i-a slăbit într-atât de mult încât cu mare greutate distinge cifra de pe bancnotă. O ia frumos şi o bagă în sacoşă. O îndeasă cu mâna, ca nu cumva vântul sau vreun puşti neastâmpărat să i-o ia. Duce din nou fluierul la gură. Reia melodia. Astăzi pare să fie o zi bună, căci încă o hârtie de 1 leu pluteşte spre sacoşa sa din rafie. Continuă să cânte, după ce apelează la acelaşi ritual. Nici poliţiştii comunitari nu i-au făcut astăzi probleme.
Aproape în fiecare zi vin cu întrebări demne de anchete şi la sfârşit completează hârţoage peste hârţoage. Scriu tot felul de lucruri pe care el nu vrea să le înţeleagă. „L-am depistat cântând, apelând la mila publică“. Şi pentru aceste lucruri, altă amendă curge. Şi banii lui strânşi din cântat se duc acolo. Nu în fiecare zi, astăzi se pare să fie una dintre acele zile norocoase. Atrag atenţia alte persoane, aşa că el este scăpat din vedere. Continuă să cânte, căci cine ştie peste cât timp mai prinde o astfel de zi bună…
