Încă o zi în care sute de taximetrişti şi şoferi de microbuze s-au prăjit pe străzile din Craiova. Iar alături de ei, cardiaci, hipertensivi, nervoşi şi exasperaţi – călătorii au ajuns la limita răbdării. Numai la ora prânzului, termometrul instalat în interiorul maşinilor se blocase – peste 50 de grade Celsius!
9.20. Taxi PML – Dacia Logan. Aer condiţionat, dar numai la manual, pentru că maşina se întreţine cu economie. Înăuntru, la semafor, soarele încinge aerul cu fiecare minut – 30 de grade. Aşezat pe mijlocul banchetei din spate – să-l adie curentul slab de la cele două geamuri deschise în faţă – clientul transpiră până să ajungă cursa la jumătate. Ieşit în traseu de numai două ore, şoferul începe şi el să năduşească. Se uită cu nerăbdare la ceas, aşteptând ora pauzei.
„La fiecare patru ore îmi iau câte o pauză şi fug acasă să fac un duş. Mă întorc apoi la muncă, cu sticla de gheaţă de la congelator în portbagaj. Am noroc că lucrez pe un Logan şi mai dau din când în când drumul la aerul condiţionat. Nu face însă faţă caniculei din oraş. Mai ales în orele de vârf, între 12.00 şi 18.00, când şi aglomeraţia este înnebunitoare, Craiova e în cuptor!“, spune Florin D., de 32 de ani, taximetrist. Nu munceşte mai puţin de 12 ore pe zi, pentru că nu-şi permite să piardă banii cu care îşi întreţine familia. Mai mult, de două săptămâni, numărul curselor s-a mărit simţitor. E drept că asta nu compensează deshidratarea, nervii şi, uneori, ameţelile cu care se pricopseşte un taximetrist pe zi, dar, ca majoritatea colegilor, Florin consideră că merită osteneala şi chiar riscul.
În Tico, ia foc bordul!
10.00. Taxi Romnicon – Cielo. Şofer este Marin Chimingeru. Lucrează 12 cu 24, adică a intrat în tură la 6.00 dimineaţa şi iese a doua zi, la aceeaşi oră. Ceea ce, pe o temperatură de 33 – 34 de grade Celsius, cât îi arată termometrul pe bord numai la această oră, nu poate fi tocmai uşor. Taximetristul îşi ia însă toate măsurile de precauţie – mai puţin aerul condiţionat, inexistent.
„Nu este maşina mea, aşa că nu am ce face: lucrez unde şi cum pot. Beau trei – patru litri de apă pe zi. Când pot, parchez la umbră. Dar este alegerea mea. Legal ar fi să stau la muncă doar opt ore. Banul este însă stăpân: în 24 de ore fac un milion, deci merită să transpir! Noroc că sunt sănătos, altfel… Aş sta la umbră, gratis!“, zâmbeşte Marin, îmbujorat bine de aerul tot mai fierbinte.
12.30. Taxi PMI – … Tico. Parcat la gară, într-un loc fără umbră, dar aproape de cortul de prim ajutor medical, în caz de nevoie. Maşina are toate geamurile şi portierele din faţă deschise. Lângă volan, termometrul indică 50 de grade. Ar sări probabil şi mai încolo, dacă instrumentul nostru de măsurat ar avea mai multe gradaţii. Prăbuşit în scaun, şoferul mijeşte ochii în lumina orbitoare, cerând parcă un călător, oricât de modest, numai să-l mişte din locul în care se topeşte.
„Nu se poate respira. Cum e afară, e şi înăuntru. Mai mult, aici se încinge tabla, bordul, simţi că iei foc. Nu am nici ventilator, ce să visez la aer condiţionat! Dacă ies afară, mă bate soarele în creştet. Aşa că n-am ce face: trebuie să rezist, mai ales că se împuţinează clienţii pe Tico în fiecare zi. Cât mai duce maşina stau aici… dacă pot. Ieri, pe la 15.30, mi s-a făcut rău. Noroc că eram prin Craioviţa. M-am dus la izvor, am băut apă rece, mi-am dat şi pe faţă şi pe ceafă, apoi am luat-o de la capăt. Am stat în stradă, până la şapte seara. Azi, de frică, am fost la punctul medical să-mi iau tensiunea: 15 cu 9, ceea ce nu e chiar bine… Dar cum din taximetrie trăiesc nu pot să stau acasă“, suflă Dănuţ Călin.
Transportul în comun – şi mai încins
Cel mai fericit taximetrist din Craiova este, probabil, Daniel Anghel, care ieri, după prânz, se pregătea să ia o pauză mai lungă – până pe la şapte seara. Motivul: taximetristul a găsit reţeta succesului în meseria sa. Iar în maşina lui temperatura nu trece mai mult de 27 de grade!
„Cursele lungi sunt cele mai avantajoase. Am clienţii mei pe care îi duc dimineaţa la Selgros, Metro sau la Târgu Jiu. Apoi plec acasă să dorm şi mă întorc pe traseu după ce trece zăpucul. Câştig poate cu o sută două mai puţin decât ceilalţi colegi, dar este mai avantajos şi pentru mine, şi pentru client, şi pentru maşină. La cursele scurte, de doi-trei kilometri, aerul condiţionat nici nu se simte. Iar pentru 30.000, să mă topesc de căldură şi poate să mă lase şi inima – o spun sincer că nu merită“, a spus Daniel Anghel.
Tot în jurul prânzului, în staţia de autobuz din centru, călătorii aşteptau o maşină care să-i ducă în locuri unde să-şi tragă sufletul. Din fericire, microbuzul a venit repede, iar într-o fracţiune de secundă oamenii s-au strâns ciorchine la unica uşă a mijlocului de transport. În ghionturi, îndemnuri încinse de „mişcă mai în spate, că e loc“, călătorii s-au strâns umezi între pereţii autovehiculului. Temperatura? Greu de spus – termometrul e depăşit demult. În faţă, prins între arşiţa revărsată de geam şi cotul apos al unei bătrâne grăbite, şoferul zâmbeşte bronzat şi resemnat: „Ce pot eu să fac? Nici un microbuz nu este dotat cu aer condiţionat. Credeţi că mie mi-e bine? Stau aici opt ore, fără pauză, beau apă cât cuprinde şi încerc din răsputeri să-mi fac datoria. Oamenii sunt însă nervoşi, exasperaţi de atâta căldură. Dacă nu le convine, să ia taxiul!…“
