Zâna cea Bună, Pinocchio, Scufiţa Roşie, Magul din poveste sunt doar câteva dintre personajele din basme prezente la serbările micuţilor de la grădiniţă sau de la şcoală.
Vacanţa bate la uşă. Prin şcoli şi grădiniţe, copiii s-au pregătit pentru serbări. S-a repetat rolurile. S-au făcut decoruri. Cei din grupa mare se vor despărţi de educatoare şi din acest motiv şi-au dat silinţa să realizeze un spectacol perfect. Fiecare şi-a învăţat rolul cu toată responsabilitatea. Au avut de interpretat o scenă din „Scufiţa Roşie“. Şi Zâna cea Bună, cu a ei baghetă magică, a fost prezentă într-o scenetă din „Pinocchio“. L-a ajutat să-şi recapete lungimea naturală a nasului, după ce a minţit zile bune. Şi Geppeto a participat la serbare, alături de Lupul din “Scufiţa Roşie”, dar şi de animalele din pădure.
Goana după costume
Pentru reuşita spectacolului a fost nevoie şi de ajutorul celor de acasă. Zâna cea Bună nu putea apărea într-o rochiţă oarecare şi nici Pinocchio nu putea îmbrăca pantalonii aceia banali, cu bretele, pe care mama îi dă în fiecare zi. „Nesuferită ţinută!“, gândeşte micuţul care priveşte cu dezgust pantalonii frumos călcaţi ce stau pe scaunul din cameră, aşteptând să fie îmbrăcaţi. „Bretelele alea mă deranjează teribil, dar mami nu vrea să înţeleagă“, îşi spune micuţul în gând. În fine, acceptă să-i poarte şi în această zi, nu vrea să întârzie la repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de grădiniţă. Abia aşteaptă să-şi prezinte numărul în faţa colegilor. Astăzi se va face repetiţie generală, cu costume. Ţinuta sa, de Pinocchio, a fost confecţiontă la un designer vestit din oraş. Câte lacrimi nu a vărsat el pentru costumaş! Şi-a dorit o căciuliţă tip coif, roşie, iar nenea acela vestit în urbea lor a spus că nu face aşa ceva. Lacrimile sincere ale prichindelului l-au făcut însă să-i promită că va încerca să-i confecţioneze una. Acum o are în rucsac, alături de pantalonaşii cu dunguliţe, cu nelipsitele bretele, căci aşa a vrut mami. A fost ideea ei. Sunt albaştri, se asortează perfect cu cămăşuţa, confecţionată şi ea special cu această ocazie. Va fi un Pinocchio autentic. O va cuceri cu siguranţă pe Zâna cea Bună, Miruna. Şi atunci, ea îi va micşora nasul uriaş. În fine, maşina parchează în faţa grădiniţei. Pinocchio uită să-şi salute părinţii. Coboară în goană pentru că a întârziat deja la repetiţii.
O repetiţie salvată
Cu sufletul la gură, ajunge în sala de repetiţii. Surpriză. Neplăcută. Miruna stătea într-un colţ. Pe obraji îi curgeau râuri de lacrimi. Reuşeşte cu greu să îngâne: „Mami a uitat de costumul meu de prinţesă. Când s-a dus la doamna de la atelier, rochiţa mea se pierduse printre rochiile acelea urâte de mireasă“. „O repetiţie eşuată. Cine îmi va micşora mie nasul?“, gândeşte Pinocchio. Tristeţea l-a cuprins şi pe el.
În alt colţ al oraşului, forfotă mare. În atelierul de creaţie, o mămică vizibil grăbită îşi frământă mâinile. Rochiţa de prinţesă a fetiţei ei nu este gata. Bacheta magică, uitată undeva pe masa de lucru a designerului, pare să nu poată face nici o minune. Printre rochiile de mireasă, costumaşul de serbare al micuţei nu fusese terminat. Acum se lucra de zor la el. Se coseau ultimele pasmanterii (broderii manuale – n.r.). Coroniţa era gata. Minutele treceau uimitor de repede, dar rochiţa întârzia să apară. În mintea mamei se derulau tot felul de imagini. Cu siguranţă, micuţa sa plângea undeva printr-un colţ al grădiniţei. În sfârşit, rochiţa, uimitor de frumoasă, aşezată pe un umeraş, intră în scenă. Era aproape perfectă. Cu mâinile tremurânde de emoţie, mama o atinge. O ultimă privire spre ceasul de la mână. Întârziase mai bine de o jumătate de oră. Zâmbeşte însă, avea în mână costumaşul Zânei celei Bune, care va uita de toate, îşi va şterge lacrimile şi îi va da un pupic pe obraz, în semn de iertare şi recunoştinţă. Repetiţia generală avea să fie salvată, la fel şi spectacolul.
