Coroniţa, un simbol de ieri şi de azi

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Ieri, la sfârşit de an şcolar, coroniţele erau un simbol de mândrie. Astăzi, chiar dacă unii le consideră „ilegale“, ele se încăpăţânează să aibă aceeaşi semnificaţie, la acelaşi eveniment festiv.

Prin vraful de poze din sertarul vitrinei din sufragerie, câteva fotografii atrag atenţia. Sunt cele din clasa întâi de la serbarea de sfârşit de an. „Premiul întâi cu coroniţă“, striga doamna învăţătoare, la acea vreme, tovarăşa învăţătoare, în faţa careului din curtea şcolii, pronunţând şi numele elevului de atunci. Ce mai emoţii! Ce onoare să primeşti o coroniţă, drept recompensă pentru meritele deosebite la învăţătură! Astăzi a venit rândul mezinului familiei să poarte cu mândrie coroniţa, care însoţeşte diploma.

Mândria părinţilor, lauda copilului

Aşa se face că mama, auzind degrabă că micuţul său se clasează pe prima treaptă a podiumului, a dat fuga la florăria din colţ să comande minunata coroniţă. Şi-a dorit pentru copilul său ceva cu totul special, căci nu în fiecare zi se întâmplă un astfel de eveniment. A stat minute întregi în faţa mesei pline cu flori. Nu ştia care ar fi cele mai potrivite exemplare pentru coroniţă. În fine, după îndelungi deliberări, a optat pentru trandafiri. Ce dacă preţul lor era mai ridicat? Premiantul merita orice şi, în plus, astăzi îşi permitea orice. Şi din nou amintirile o năpădeau. Parcă ar fi fost ieri. Îşi aminteşte când, împreună cu mama, a plecat pe câmp să culeagă câteva floricele din care bunica avea să-i împletească o coroniţă. Pe vreme aceea locuia la ţară, iar banii nu erau aşa de mulţi. Luase premiul întâi, iar tovarăşa îi anunţase că trebuie să aducă de acasă coroniţa. Diploma avea să o primească de la şcoală. La acea vreme nu existau florării pe la ţară, iar tatăl pleca încă de luni la oraş şi se întorcea tocmai duminică după-amiaza, iar serbarea avea să aibă loc vineri. Nici telefoane nu existau, prea multe, ca să-l poată anunţa, că poate i-ar fi trimis prin cineva care se întorcea în sat coroniţa, făcută în capitala Olteniei. Ce amintire frumoasă! Toată lumea i-a admirat frumuseţea aceea de coroniţă, pe care bunica i-o împletise cu atâta dragoste. Glasul vânzătoarei o trezeşte din visare. „20 de lei, doamnă. Va fi gata în câteva ore“. Mâine coroniţa va sta pe capul băiatului, care se va putea lăuda cu rezultatele sale excepţionale, iar ea, chiar dacă îşi va uda un pic obrajii, va zâmbi mândră.

În altă tabără, coroniţa lipseşte

Veselie mare în faţa blocului. Fiecare copil se laudă cu realizările sale. Mâine vor purta coroniţe, căci au luat premiul întâi. „Mami mi-a comandat o coroniţă din trandafiri roşii“, „Ba mie una din trandafiri albi“, „Şi eu am una din flori albastre. E şi cu alb, şi cu verde“. În tot acest vacarm, un băieţel. O întrebare nepotrivită din partea unui camarad de joacă declanşează avanlanşa de lacrimi, stăpânite cu greu. „Mihnea, dar tu nu ai luat coroniţă? Nu eşti atât de bun ca noi?“. Printre lacrimi şi suspine, băieţelul a reuşit să îngâne: „Sunt cel mai bun din clasă“. Nimeni nu l-a crezut. Copiii au început să râdă. Singura sa scăpare din faţa nedreprtăţii a fost fuga. Nu mai avea ce explicaţii să le dea prietenilor. Ce să le spună, că doamna sa învăţătoare a refuzat categoric să adopte acest obicei vechi? Şi mama lui a insistat. Au susţinut-o şi ceilalţi părinţi. Li s-a spus că este ilegal, că acum când notele au dispărut este imposibil de făcut o departajare. Oricum, el ştia că este cel mai bun, chiar şi fără coroniţă pe cap.