Se numesc taxidermişti, dar şi preparatori, restauratori. Sunt doamnele de la Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Olteniei, cele care se ocupă de împăierea păsărilor, maniferelor, dar şi de reconstituirea fosilelor.
Într-o cameră din clădirea ce găzduieşte Secţia de Ştiinţe ale Naturii din cadrul Muzeului Olteniei se află atelierul celor trei doamne taxidermiste, de fapt restauratoare, căci se ocupă nu numai de împăierea păsărilor, ci şi de cea a maniferelor, de reîntregirea fosilelor. Până acolo traversăm culoare strâmte, urcăm scări şi le descoperim pe ele lucrând asiduu. Un miros puternic ne „pălmuieşte“ când intrăm în atelierul lor. Pe masă ne atrage atenţia un acvariu. Câţiva tritoni înoată nestingeriţi. Alături, tot un triton, ceva mai mare, într-un alt acvariu, dar aparţinând altei specii. „Sunt prietenii noştri. Au fost 25, astăzi au rămas doar şapte. Noi credem că s-au mâncat între ei, când am avut mai multe zile libere şi nu a avut cine să le dea de mâncare“, ne lămureşte Bala Lavinia, restauratorul cel mai tânăr, aflat de zece ani în slujba laboratorului, astăzi vizibil afectată de alergie provocată de o soluţie folosită pentru tratarea exemplarelor. Ne aruncăm o privire prin laborator. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta… nimic de reproşat. Zici că-i viu. Doar că nu cârâie. Ţanţoş nevoie mare, fazanul uriaş te fixează de pe postamentul lui, netulburat de privirea ta insistentă. Cu o pensetă micuţă, Vişan Aneta, femeia care de 30 de ani se ocupă de restaurarea, împăierea, prepararea vieţuitoarelor ce vin în laborator, mai aranjează, pe ici, pe colo, câte-o pană zburlită, câte-un puf mai obraznic. Opera trebuie să fie perfectă. Drumul până la perfecţiune durează însă câteva zile. Şi totuşi, o întrebare nu ne dă pace. „De unde vin păsările?“. Răspunsul: „Sunt fie aduse de vânători, fie prinse de noi“.
Martorii unui proces de taxidermie
Ne atrage atenţia un pachet, tocmai adus din frigider. În el, o potârniche.
„Când primim un exemplar îl congelăm iniţial“. Şi apoi intră în scenă taxidermistul. „Las pasărea să se dezgheţe, se fac apoi nişte măsurători pentru muzeu, după care urmează jupuirea. Asta e partea mai… dezagreabilă, să-i spun aşa. Se jupoaie cu bisturiul, cu penseta… Se foloseşte şi pudră de talc pentru a nu murdări penajul cu sânge… Se întoarce pielea pe dos ca un burduf“. „Şi dacă se rupe?“. „Dacă se rupe, o coşi. Trebuie să ai răbdare, să ştii cât poţi să tragi. După care, spălăm pielea cu detergent, ca pe un tricou. Se spală în câteva ape, se clăteşte…“. „Cu Lenor?“, vine ca o completare a procesului de spălare întrebarea noastră. „Ei, cu apă simplă, nu-i mai punem şi Lenor…“, râd doamnele noastre şi intră-n joc. „Pielea rămâne apoi într-un vas, la conservare, timp în care construim gâtul şi corpul artificial din talaş, aţă şi vată, respectând dimensiunile păsării pe care vrem s-o împăiem. Şi creierul, şi musculatura craniului se înlocuiesc cu vată. Punem sârme la aripi şi la picioare, reconstituim muşchii din vată, fixăm sârmele în corp, fixăm şi ochii de sticlă, tragem pielea peste corpul artificial şi o coasem“, punctează taxidermistul de la Secţia de Ştiinţe ale Naturii din cadrul Muzeului Olteniei. „Şi cu ochii, cum e?“, vine întrebarea firească. „Nu-i punem după ureche, asta e clar. E drept că uneori apelăm şi la câteva artificii. Îi înlocuim cu nişte nasturi sau mărgele“. Şi asta nu e tot, căci după ce corpul artificial a fost terminat, se trece la redarea poziţiei naturale şi aranjarea penajului. „O oră – două durează aşezarea pană cu pană a păsării, iar pasărea e fixată pe un postament, în poziţia dorită“. Ne-am fi aşteptat ca lucrurile să se termine acolo. Numai că pasărea trebuie să-şi capete identitatea. Aşa că i se întocmeşte buletinul, pe care-l va purta la vedere, legat de piciorul drept. „Se întocmeşte o etichetă cu denumirea, locul şi data colectării, preparatorul şi numărul de inventar, iar pe verso sunt trecuţi parametrii biologici. Şi, de aici, drumul spre depozit“ . Şi cine ştie, am completa noi, într-o bună zi, drumul spre raftul de muzeu.
„Puţină nebunie şi multă pasiune“
O muncă frumoasă, dar în acelaşi timp migăloasă, care necesită ore întregi de răbdare, de concentrare. Ne macină însă o curiozitate: motivul care le-a ţinut mai bine de 30 de ani pe doamne în această meserie. Răspunsul îl primim de la mezina echipei, doar zece ani până acum în meserie şi, cu siguranţă, mulţi alţii care îi vor urma, în atelierul de restaurare al Secţiei de Ştiinţele ale Naturii din cadrul Muzeului Olteniei: „Puţină nebunie, în sensul pozitiv, şi multă, multă pasiune“. Şi alte explicaţii vin să ne lămurească, deoarece Tilcu Gheorghiţa, cealaltă veterană a atelierului de restaurare, lucrează asiduu la pregătirea unui fluture. „Este ca un microb pe care l-ai contactat. Nu putem merge undeva fără a ne întoarce în atelier cu câteva exemplare. Aşa s-a întâmplat şi cu fluturii aceştia. Colectarea lor se face în plicuri speciale, nu în borcane cu hârtie de filtru ca în cazul celorlalte insecte. Fluturii proaspeţi se prepară în prese de lemn speciale, timp de 15 zile. Apoi se aşază în cutii speciale“. Nu le lipsesc nici lor buletinele de identitate, eticheta.
Le sunt ataşate în casele din lemn cu sticlă, unde mirosul preponderent este cel de naftalină, căci numai astfel vor fi ocoliţi de cei mai de temut duşmani ai nemuririi, moliile. Astăzi a fost rândul lor, mâine va fi poate rândul vreunei reptile, care îşi va găsi locul în acvariul cu apă după ce va fi în prealabil umplută cu ghips. În curând va cunoaşte nemurirea şi apa va dispărea absorbită de ghips, va rămâne singur în acvariu bucurându-se de privilegiile eternităţii.
