Când eram copil, auzeam adesea expresia „cizma germană“. Nu părea a fi o cizmă din catifea, nici din piele fină şi se asocia în mintea mea cu tropăitul. Cred că am continuat de-a lungul existenţei mele să asociez o serie de manifestări cu un tropăit nedorit.
An de an asistam la mitinguri gălăgioase, pline de urale, lozinci şi adeziuni. Marşurile, serbările ritmate, paradele militare, şedinţele cu ovaţii şi aplauze prelungite făceau parte din viaţa noastră. Învăţasem să acceptăm această indecenţă a unora de a ne impune trasee în ritmuri de tobă, ne obişnuisem să mulţumim celui care ne orienta permanent cu aroganţa celui care ştie tot.
Au urmat momente revoluţionare, manifestări publice de bucurie, de entuziasm, întâlniri cu eroii revoluţiei… Erau, am aflat ceva mai târziu, noi pocnitori şi artificii prin viaţa noastră. Ardeau şi treceau. Rămânea zgomotul, un zumzăit permanent al unui roi de viespi în jurul unui fagure de miere.
Trec apoi minerii. Un tropăit sănătos, muncitoresc, care seamănă cu marile manifestaţii din anii lui Ceauşescu. Aveau forţă, erau mobilizaţi, organizaţi milităreşte. Îşi luaseră dreptul de a impune „ceva“. Nu ştiau ei, oamenii care mărşăluiau, ce anume trebuia făcut, dar credeau că sunt importanţi şi că au voie să deranjeze, să umilească, să lovească.
Ce conta cum îşi gândeau alţii viaţa? Ei erau mulţi şi făceau mai mult decât gălăgie.
Urmează campanii electorale care nu conving prin logica explicaţiei, prin forţa argumentului, prin coerenţa exprimării. Primim felicitări, vederi, urări de la primar, preşedinţi de partide sau persoane publice pentru care nu existăm decât în aceste momente. Suntem bombardaţi de fluturaşi, afişe, postere care denigrează, acuză…, care nu dau motive de speranţă.
Candidaţii nu susţin idei, nu propun programe, proiecte. Ei vând iluzii, de cele mai multe ori, sau lovesc adversarul, fac presiuni, scot dosare. Serbările cu mititei, fanfare şi autobuze care transportă alegători marchează momentul electoral. Votăm, sperăm că se schimbă ceva în viaţa noastră. Vom trăi mai bine? Cât a ţinut momentul noilor promisiuni? Aliaţii de ieri, duşmani de neîmpăcat astăzi, fac o gălăgie infernală. Fiecare se ceartă cu toţi. Orgolii, ambiţii, dorinţa de putere provoacă un zgomot permanent în viaţa noastră. Şi nu gălăgia este principalul factor de stres, ci consecinţele ei: lipsa de acţiune orientată, de iniţiativă, incapacitatea de a decide, lipsa de responsabilitate.
Nu putem noi, oamenii obişnuiţi, să ne izolăm de ei, nu putem face abstracţie de agitaţia lor. Programele, acţiunile lor sau lipsa acestora au consecinţe în viaţa noastră.
De ei depinde dacă avem locuri de muncă, şcoli, spitale şi pâine, dacă mai putem plăti energia şi gazul, dacă străzile sunt curate, dacă ne simţim în siguranţă în casă şi pe stradă, dacă vom avea copii bine educaţi. Şi de ei depinde cum suntem priviţi şi primiţi în Europa sau în lume. Poate există soluţii pentru a-i întoarce cu faţa spre realitatea vieţii noastre. Avem şi noi drepturi şi dreptul la o viaţă liniştită şi demnă.
De ce trebuie să tropăie unii, călare pe rinoceri albi, prin viaţa noastră?
Ileana Mândruleanu
