Cazul este o premiera nationala: prima inseminare artificiala in care mama purtatoare nu contribuie decit cu uterul
O craioveanca a dat noi dimensiuni sloganului „Daca vrei, poti“. Dupa 14 ani in care a incercat sa aiba un copil, dupa 14 pierderi de sarcina in stadii avansate, Mirabela a trait in cele din urma minunea de a tine in brate nu unul, ci doi copii frumosi si sanatosi. Femeia ii datoreaza aceasta implinire prietenei ei de suflet, care a venit intr-o zi si i-a spus: „Uite, m-am hotarit sa-ti fac un copil! Am vazut o emisiune la televizor despre inseminarea artificiala, am discutat cu barbatul meu, cu fetita mea, cu mama, cu soacra si…ne-am hotarit sa iti facem un copil!“. „N-am putut decit sa ii sarut miinile“, isi aminteste Mirabela momentul care avea sa-i schimbe definitiv viata. „Sint copiii mei si in acelasi timp sint copiii ei. Nu pot sa ma uit la ingerii mei fara sa o vad pe ea – prietena care mi-a redat ratiunea de a trai“…
Oovestea Mirabelei si a Iuliei este una despre prietenie, despre daruire si despre dragoste. O poveste trista, dar cu final fericit.
„Incercam din ’89 sa fac un copil. Ramineam insarcinata foarte usor, ajungeam pina in luna a sasea, chiar a opta, dupa care pierdeam sarcina. In total am pierdut 14 sarcini. Doctorul Liviu Dragut, de la Spitalul nr.2, medicul care mi-a adus pe lume copiii (si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta!), imi spunea sa incetez sa-mi mai torturez corpul si mintea, sa nu mai ramin insarcinata pina nu se afla cauza avorturilor. Numai ca nici un medic, nici din Craiova, nici din Bucuresti, n-a stiut sa-mi spuna ce se intimpla cu organismul meu. Iar eu voiam cu disperare un copil. Stiam ca m-as fi simtit toata viata pustie si neimplinita daca nu faceam un copil. Nu mi-am dorit niciodata copii din rationamentul acela egoist – sa aiba cine sa-mi puna prisnite la batrinete. Voiam doar sa cresc copii!“.
„Vreau sa-ti fac un copil!“
Dorinta Mirabelei n-a fost insa suficienta. 14 ani a trait sperind, tresarind de fiecare data cind simtea ca in ea se naste o alta viata. De fiecare data urmau insa agonia si prabusirea in neant.
„…Pina in ziua aceea. Era in prag de sarbatori. Eram singura acasa. Iulia, prietena cu care am impartit toata durerea, a venit pe la mine impreuna cu sotul ei. Imi aduc aminte fiecare secunda din ziua aceea. Mi-a spus «Mirabela, uite,… noi ne-am hotarit sa-ti facem un copil!» Eram blocata. Am reusit doar sa ingaim: «Cum?». «Am vazut o emisiune la televizor despre procedurile de inseminare artificiala care se fac la Spitalul «Panait Sirbu» din Bucuresti, am discutat cu barbatu-meu, cu fetita, cu mama, chiar si cu soacra-mea! Si, ce mai, ne-am hotarit sa-ti facem un copil!». N-am putut decit sa-i pup miinile. Apoi am discutat serios. I-am spus sa se gindeasca bine. Nu stiam nimic despre procedura, despre riscuri si, apoi, intervine partea psihica. I-am zis Iuliei sincer ca, daca as fi pusa in postura ei, as putea sa simt la capatul sarcinii, tinind in brate copilul care a crescut in mine, ca nu mai pot sa-l mai dau. «Gindeste-te bine – i-am spus. Nu-mi faci un tort, imi faci un copil! Hotarirea ta imi da viata, dar daca, Doamne fereste!, se intimpla ceva, ma secatuiesti de viata definitiv!»“.
Risc de cancer
Hotarirea Iuliei a ramas insa definitiva. Chiar si dupa ce prima incercare a esuat, iar Mirabela a fost pe punctul de a renunta.
„N-a fost usor. Inainte de recoltarea ovocitelor se face un tratament de stimulare ovariana cu progesteron. Tratamentul era extrem de costisitor, nu ni l-am fi permis. Procedura costa deja 1.300 de dolari. Aici au intervenit alti parinti morali ai copiilor mei: doamna Rodica Tudor si sotul dumneaei. Au plecat in Ungaria si mi-au adus tratamentul la un pret derizoriu. Nici banii de transport nu m-au lasat sa ii dau eu. In final, au fost extrase ovocitele. Stiam exact ce insemna asta cind am intrat in sala de operatii. Procedura echivaleaza cu 12 chiuretaje si exista riscul de aparitie a cancerului. Mi-am asumat insa acest risc. De la tratament rezultasera 12 embrioni. Din 12 n-au rezistat decit noua. La prima procedura, inseminarea s-a facut cu trei, cei care erau cel mai bine divizati. A fost un esec. Atunci am vrut sa renunt. In spital cunoscusem femei care incercau a saptea, a noua oara. Mi-am dat seama ca este ca un carusel, ca intri intr-un virtej din care trebuie sa stii cind sa te opresti. Dar Iulia a fost puternica si a spus: «Nu! Mai incercam o data!»“.
Incercare reusita cu embrioni congelati
A doua incercare s-a facut cu embrioni pastrati prin congelare. Rezultatul inseminarii se determina printr-o analiza numita BCG, care se face la doua saptamini dupa procedura.
„Fusesem de dimineata la Bucuresti si ne intorseseram. Dura citeva ore pina ca analiza sa fie gata. Stateam in bucatarie si nu ma hotaram sa pun mina pe receptor. I-am spus Iuliei sa sune ea. Simteam ca-mi pierd mintile. A sunat. A vorbit si la un moment dat a inceput sa plinga. Iulia este o femeie frumoasa, cu niste ochi superbi, verzi. Si parca era infinit mai frumoasa cum satea atunci si plingea la telefon. «Si e sarcina?!…Va multumesc mult! Va multumesc din suflet», atit a mai spus si eu am tipat. Sotul meu a venit repede din sufragerie sa vada ce se intimpla. I-am strigat ca sintem insarcinate si ca vom avea un copil. La citeva minute am sunat si eu din nou, rugindu-le pe asistente sa-mi confirme vestea. Mi-au spus rizind ca este adevarat si ca, din cite se vede, s-ar putea sa fie vorba despre doi copii. Reusita a fost o premiera nationala, mama purtatoare nu a contribuit decit cu uterul purtator, iar materialul genetic a fost in intregime de la cei doi parinti biologici“.
Viata, aer, lumina, toate visele…
Gemenii au venit pe lume in prima luna a acestui an, cu trei saptamini mai devreme de sfirsitul sarcinii. De aceea, venirea lor pe lume n-a avut loc la Bucuresti, cum era preconizat, ci la Craiova, cu medicul Dragut de la Spitalul nr.2, asistat de doctora Novac. „Cind domnul doctor a acceptat sa-mi aduca micutii pe lume am stiut ca nu vor fi probleme. Este un medic cu miini de aur si un om cu un suflet fara pereche, iar doctorita Novac, de asemenea. Stateam la usa cu sotul meu si nu ma puteam opri din plins. Cu 14 ani in urma, in acelasi spital, mi se nascuse o fetita care traise numai citeva zile, dupa care a murit. Plingeam si spuneam «Tatal nostru». Atit“.
Femeia isi incheie povestea plingind. Numai ca de data aceasta tine in brate cele doua minuni – o fetita si un baiat – pentru care a lasat in spate trecutul si a pasit intr-o noua viata. „Simt ca pina acum, fara ei, nu am trait. Ei imi sint viata, lumina, aer, toate visele…“.
