Afara se mai incalzise si Lucica putu sa iasa din groapa sa spele niste rufe. Apa o pusese la incalzit demult pe plita. Deja incepuse sa fiarba cind femeia o ridica si o duse sus. Copiii ramasera tot in groapa, s-o astepte pe Rozalia. Plecase de dimineata la Craiova cu taica, sa ia pastile. Si pina nu se intorcea ea – ca era cea mare -, Maria si Leonard nu aveau curaj sa se joace. Trebuia sa stea cu ala mic, sa nu cumva sa se intimple vreo nenorocire. Ca niciodata nu stii ce se poate intimpla acolo, jos. Cade pamintul pe el si – Doamne fereste! – moare copilul ingropat de viu…
Nu i-au primit nici in cotet
Acolo traiesc ai lui Baciu de trei ani. In groapa sapata in pamint chiar de el, cind l-au dat afara din grajd. Atunci, cu muierea dupa el si cu copiii tinindu-se unul pe altul in brate, s-a dus la primarie sa ceara casa. Nu-i trebuia vreo vila – cum aveau altii si tot nu le ajungea. Acolo, o camera cu o bucatarie, in care sa fiarba Lucica buruienile pentru mincare. Sau, daca n-are si n-are, sa-i dea macar o bucata de pamint, zece metri, nu mai mult, si vede el cum isi ridica „palatul“. Nu i-a dat. A stat la primarie pina noaptea tirziu. S-a dus si a doua zi. La fel si a treia si inca doua luni dupa aceea. Cica nu e pamint in Malu Mare, i-a zis primarul, ca nu a mai ramas nimic,
l-a dat pe tot. Sa mai astepte, poate mai apare ceva. Pina una-alta, sa faca o cerere scrisa, ca ajuta.
Gheorghe Baciu nu s-a mai dus. Si-a dat seama ca-l duc cu vorba, ca n-o sa-i dea nimic niciodata si a zis ca mai bine isi vede de treaba. S-a dus in drum, a luat-o pe Lucica si pe copii si asa, toti cinci, au plecat sa caute un adapost pentru noapte. Nimeni nu i-a primit, nu in casa – nici nu ar fi avut curajul sa ceara asa ceva -, dar nici macar in spate, in vie, sau la porci. Ca n-au loc, ca au bolnavi in casa. Se saturase Gheorghe de atita vorba. Obosise cind, spre miezul noptii, a ajuns in spatele Scolii generale. Era maidan intins, doar niste tufe de maracini din loc in loc. S-a asezat pe pamintul rece, a pus copiii intre el si Lucica si, cu ochii la cer, a asteptat sa vina dimineata si sa plece.
Tatalui ii e rusine sa cerseasca
Dar ai lui Baciu n-au mai plecat. Au ramas acolo, in spatele scolii, in spatele caselor si al ulitelor, departe de toti. In mijlocul maidanului, sa nu-i mai vada nimeni si sa nu mai vada pe nimeni, Gheorghe a sapat o groapa in care sa se ascunda cu ai lui ca sa traiasca. A scurmat cu miinile pamintul, iar cind a crezut ca locul e destul de larg cit sa incapa toti,
l-a acoperit cu cartoane si lemne, sa nu ploua peste el si sa nu se surpe. A asezat inauntru trei paturi, aproape lipite, ca sa aiba loc, si a scobit o gaura prin care sa intre lumina. La sfirsit, tinind la piept o bucata de piine pe care o cumparase dimineata, a intrat cu Lucica si cu copiii. Sa doarma. Sa traiasca in casa lor, numai a lor. De atunci, au trecut trei ani. Groapa e tot in mijlocul maidanului si in ea muierea, cei patru copii si Gheorghe. Care nu s-a mai dus la primarie. Si nu a cerut nimic de la nimeni. Se multumeste cu ce-i da la ajutorul social. Nu-i mult si nici nu-i dau tot ce i s-ar cuveni, dar ce sa faca? Sa intinda mina? Pai nu i-ar crapa obrazul de rusine? S-ar mai uita el in ochii neveste-sii, ai copiilor – mai ales ai Rozaliei, sufletul lui?
Intr-un tirziu, nemaiputind astepta, iesira copiii din groapa. Intii Maria, ca urca mai greu. Apoi, cu copilul in brate, iesi la lumina Leonard. Sprijinindu-se de peretele de pamint, copiii statura unul linga altul, sa-i scalde soarele. Era bine afara, se mai incalzise. Si curind trebuia sa vina Rozalia, si or sa se joace cu totii acolo, deasupra. Pina tirziu.
