„Tufeni este comuna de la rascruce de vinturi. Are trei sate-Stoborasti, Barza si Tufeni-Deal, 1.640 de familii cu 3.600 de suflete….“
„Ma scuzati, domnule vice“, il intrerup cu gindurile aiurea pe interlocutor, „cum ziceati ca va numiti? Nu am retinut…“
„Sotae, domnisoara, Eugen Sotae… Da…Asa, rideti va rog… Nu va sfiiti….Ati auzit bine, S-O-T-A-E…“, repeta senin barbatul. Iar pentru a ma lamuri pe de-a-ntregul, reteaza cu mina aerul, cam prin dreptul soldurilor. Este mai mult decit pot suporta. Hohotele de ris se napustesc, unele peste altele, cautindu-si prin incaperea plina de oameni tinta: barbatul plinut, rumen in obraji si cu privire jucausa, care asteapta imperturbabil sa ma linistesc. Si pentru ca incep sa ma poticnesc in scuze gilgiitoare, in timp ce lacrimile imi curg in nestire pe obraji, viceprimarul ma asigura pe un ton egal:
„Stati linistita, nu sinteti prima… Doamna secretara!“, striga apoi catre incaperea alaturata, „doamna secretara, inca una care ride…“, dupa care, intorcindu-se spre mine:
„In general, numele meu provoaca o astfel de reactie femeilor…“
Ma intreb cum o fi reactionat doamna Sotae cind inca nu era doamna Sotae. Parca citindu-mi gindurile, domnul vice imi explica: „Sotia mea imi poarta numele cu aceeasi mindrie cu care il poarta tot neamul. Si, va spun, e neam mare. Numai bunicul – care a avut si dinsul frati la rindul sau – a avut noua copii, toti baieti. Asa ca numele Sotae este unul cit se poate de obisnuit, chiar vestit! Gasesti cite un Sotae oriunde prin tara: la Constanta, la Bucuresti, la Craiova. Si unii sint figuri importante. Nu ma laud, dar fratele meu – tot Sotae! – este vicepresedinte la una dintre cele mai mari companii din tara! “
Viceprimarul trage puternic aer in piept. Se vede treaba ca nu a mai tinut discursul de multicel. Sta o clipa pe ginduri, sa le puna in ordine, apoi continua:
„Numai in Tufeni sint sapte familii cu numele asta. Asa ca nu mai reprezinta o noutate pentru cetateni. Nici cind am fost mic n-am avut batai de cap. Iar baietii mei – am doi, unul la scoala, altul la gradinita – privesc numele ca pe unul absolut obisnuit – nimeni nu face glume pe seama lor. Cu nepoata de la Bucuresti e mai greu – abia asteapta sa se marite ca sa-si schimbe numele… Dar nu-mi fac griji, are cine sa-l duca mai departe!“
Seriozitatea cu care viceprimarul explica istoria numelui sau ma face sa-mi pierd tot cheful de a ma mai amuza. Si era asa buna poanta! Trecem la altceva: ce mai e prin comuna, probleme, realizari, cazuri sociale. Cu amabilitate, Eugen Sotae povesteste cum s-a apucat de afaceri prin ’97, reusind ca, la doar 35 de ani, sa aiba discoteca, bar, magazine, moara si brutarie. In cele din urma, epuizindu-se toate subiectele, isi aminteste ca mai are niste treaba:
„Ma scuzati, dar trebuie sa trec pe la Jean Alupuleasa, cizmarul, sa-mi iau bocancii. I-am dus la cusut. Cu vremea asta, nu poti sa mergi incaltat in orice… Si apoi mai am de rezolvat o treaba la ai lu’ Cacanau… niste oameni de treaba de pe la noi…“
