„Saraci sint destui in comuna, dar adevarul este ca multi dintre ei asteapta mura-n gura de la primarie. Daca s-ar putea, ei sa nu faca nimic. Uite, baiatul asta cu multi copii de care v-am povestit eu nu este asa. Se zbate, munceste, nu asteapta pomana. A venit la mine si mi-a cerut ceva de lucru. Si l-am angajat la moara, sa invete meserie. Daca ar fi toti asa, i-am ajuta si noi mai mult, ca ti-e si drag“.
Asa vorbeste viceprimarul comunei Tufeni despre Anton Carabulea. Sarac, cu sase copii si nevasta casnica, Anton se zbate sa-si creasca frumos odraslele si sa le ofere un trai decent. Si, „cu voia lui Dumnezeu“, cum spune barbatul, si reuseste.
A facut de toate la viata lui: a lucrat in constructii, a facut tinichigerie, a construit cu miinile lui zeci de sobe de teracota – meserie in care a fost un autodidact, si acum este mecanic la utilajele de la moara.
„Nu m-am dat in laturi de la nici o slujba. Mi-a fost draga munca de cind ma stiu si, de cind s-a marit si familia, chiar ca nu am incotro!“, zimbeste barbatul, optimist, imbratisindu-i cu privirea pe cei sase copii care umplu camera. „Faceam bani frumosi cu sobele. Gaseam lucrari si oamenii ma chemau, ca lucram ieftin. Dar sint destui care sint sobari de meserie si platesc si impozit. Si unii dintre ei chiar mi-au spus ca ma dau pe copca, ma spun la autoritati. N-am mai riscat. Am cautat altceva de munca. Noroc ca m-a ajutat domnul vice cu slujba asta la moara. Deocamdata sint ucenic, invat. Daca as trece si de perioada de proba ar fi bine“.
Cind privesti in ochii a sase copii frumosi, toate grijile se duc
De-abia intors de la munca, omul clipeste blind din genele ninse cu faina, il ridica pe genunchi pe Timotei, „Prislea“ casei, si isi continua ideea.
„E bine sa ai unde lucra, dar si mai bine e sa te intorci acasa, la nevasta si copii. Asta mic abia a implinit un an. Acum a pornit pe picioare. Filip are deja doi ani si jumatate. Filip, da-ti, tata, cordeluta aia jos, ca nu esti fetita!“, il dojeneste Anton pe micut, rizind insa.
„Se uita la desene si vad tot felul de lucruri pe care le imita. Filip zice ca e nu stiu ce Pokemon. Noroc cu televizorul asta alb-negru. L-am reparat inainte de sarbatori si cei mici, mai ales, sint fericiti. S-ar uita toata ziua la desene animate. Baietii cei mari, Emil si Stelica, sint mai ocupati, merg la scoala. Mai sint Rebeca, de patru ani, si David, care are sase. Sint toti sanatosi, slava Domnului, si asta este cel mai important!“. Barbatul ii mingiie pe cei mici pe crestet, in timp ce Daniela, sotia lui, il incalta pe Timotei, care isi pierduse cipiceii incercind sa ajunga si el cit mai repede in bratele tatalui.
Daniela si Anton spun ca sint multumiti cu ce au, chiar daca lipsurile sint multe si uneori ii razbesc grijile si greutatile.
„Casa am facut-o singur, cu ajutorul unor vecini. E din chirpici. Am facut camerele mari, sa avem loc toti. Cu mincarea ne descurcam cum putem. Luam pe datorie pina vin alocatiile copiilor si ajutorul social. Hainute pentru copii cumparam rar. Nu avem nici bani, dar ne ajuta si rudele si cunostintele noastre. Acum, cind a inceput scoala, am mai cumparat cite ceva pentru baietii cei mari de la un second, dar in rest nu avem nevoie, ca le dam de la unii la altii. De pamint nu ne vaitam. Avem numai 25 de ari, dar am mai luat in arenda de la alti oameni. Am pus si noi griu, porumb…. Ne descurcam, ce sa facem? Sanatosi sa fim, ca, in rest…“.
