Ana

Nu se auzi nici un raspuns de nicaieri. Poarta – agatata intr-o sirma – zgiria din cind in cind linistea si pustiul. Din casa ramasa de mult fara tencuiala si pitita in capatul curtii, dupa niste gramezi de nuiele, nu se zarea nici o lumina. Parea ca au inghetat toate in ger si singuratate – ferestrele ferecate in cirpe si blani, zidurile, roase de vreme, usa intepenita in tacere. Chiar si sufletul dinauntru, imbatrinit de prea multi ani care au trecut peste el, parea inghetat. Si singur.

„Uf, e frig de mori… uf…“, murmura batrina abia auzit, dindu-se mai aproape de soba de pamint. Se lipi de ea, tinindu-si miinile deasupra plitei. Degetele noduroase si subtiri se invinetisera in jurul unghiilor. In rest, pielea incretita si crapata avea culoarea pergamentului. Limbile de foc strecurate prin deschizatura sobei aruncau umbre rosiatice pe palmele si chipul batrinei, accentuindu-i paloarea si virsta.

Ana are 81 de ani. O mina de oase a mai ramas din ea – adusa de spate, uscata, girbovita. O umbra de om, prea mica intre peretii innegriti ai casei. Prea singura, prea batrina. Prea obosita sa mai astepte alta primavara, alta zi… alta clipa.

„Uf… ca nu ma duc odata! Sa ma ia Dumnezeu… De ce sa mai stau… Ce sa mai fac…“, ofteaza adinc Ana, asezindu-se pe coltul unui pat prapadit, acoperit de molozul cazut din tavan. Femeia isi trage o clipa miinile de la soba, cit sa-si innoade basmaua mai bine sub barba. Apoi se da iar aproape de foc.

Acolo statea de azi-dimineata, de cind venise o vecina sa aprinda niste lemne. Si nu se mai miscase nici un pas de frica gerului. Toata noaptea tremurase, se invelise cu niste rupturi de presuri aduse de o femeie mai acum citeva zile. Dar degeaba, frigul ii ajunsese la os, ii intepenise miinile si picioarele. Asteptase sa se faca ziua chircita linga perete, abia suflind. Nici nu crezuse c-o sa mai prinda lumina zilei…Venise insa vecina asta miloasa sa-i faca foc…

Daca nu era ea, o gaseau moarta. Cine stie cind… Ca nu mai dadea nimeni pe la ea, de parca ar fi disparut de pe fata pamintului. Nici rude, nici prieteni. Nici copiii ei nu mai venisera s-o vada… Din noua, citi o ajutase Dumnezeu sa aduca pe lume, cinci ramasesera in viata. Si nici unul nu voia sa mai stie de ea. Tocmai acum, cind ramasese singura, caci barbatul ii murise si o lasase pe ea sa se chinuiasca pe lumea asta… Cind n-o mai ajutau nici miinile, nici picioarele… Cind a ramas si fara barbat, si fara putere, si fara nimeni si nimic…

„Vai de maica mea… ca nu mai pot… si nu mai vreau, Doamne, nu mai vreau…“, sopteste batrina tremurind din tot trupul ei firav. „Si e frig de mori… uf… e frig de mori“, mai spune, tragindu-se mai aproape de soba de pamint.