CANONUL LIBERTATII

Batrinii se spovedesc in stinga, pe rind. In dreapta, acelasi preot ii impartaseste, atit de grijuliu sa nu se piarda nici o picatura de vin prefacut in singe prin rugaciune, incit sufera cind sterge fiecare om la gura cu stergarul aurit. Din cind in cind, in simetria troienita de ani a impartasitilor, apare cite un copil.

Cind ritualul incepe, simt pe esofag, din mijlocul bisericii, o adiere care imi increteste palatul: gitul mi se usuca, o mireasma indepartata de pita, de azima, ma cerceteaza, gura mi se face o pestera in care ierburi verzi se distileaza in dimineata linistita: ma gindesc ca totul se intimpla tocmai acum, cind primul om primeste impartasania de la preot, pentru ca eu, chiar neimpartasit, sint frate cu acel om. Ca mireasma tainei lui ajunge pina la mine pentru ca sintem frati de singe. Fratii piinii noastre cea de toate zilele.

„Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher si de sine statator“, spunea Ernest Hemingway. „Fiecare om este o bucata din Univers, o particica din intregul cel de capetenie. Daca marea ii smulge cu valurile un bulgare, Europa este imputinata, asa cum ar fi orice bulgare de pamint, ori mosia ta, ori a prietenilor tai. Moartea oricarui om ma vatama pe mine, fiindca ma aflu cuprins in omenire. De aceea, niciodata sa nu faci intrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat…“ Clopotele nu bat. Doar inimile. Pentru fiecare frate.

O tinara de o frumusete tulburatoare isi conduce mama la spovedanie. Ochii ei par doua candele de intuneric, in care sclipesc doua ciuturi pline cu cite o singura lacrima. Pare, cu baticul ei colorat de brazde verticale, o Seherezada, care isi conduce mama virstnica la spovedanie. Rostind, fara cuvinte, o poveste fara sfirsit. Batrina este o femeie simpla, de la tara: marama neagra, camasa alba, surtuc negru, fusta neagra, ciorapi gri de lina, galosi negri. Vederea ei a asfintit. Fiica o conduce printre oameni, spre locul spovedaniei, apoi se intoarce si o asteapta. Dupa citeva minute, mama se intoarce: oarba cu ochii deschisi, pas cu pas, fara sa vada pe nimeni. La doi pasi de fiica, ochii i se deschid mari si pe buze ii infloreste lumina unui zimbet care acopera icoanele: tinara o intimpina: „…aici sint, mama…“

Cint. Ingin ceea ce nu am invatat in scoala. Fur melodia, fur colindele. Fur cuvintele. Vasile Voiculescu marturisea ca dintr-o biserica ar fura….As fura, Doamne, toata dragostea Ta….Pentru mine, dragostea asta este, de fiecare data, un abecedar deschis la prima pagina. Uite, tinarul acela cu ochelari: este bolnav. Ce fel de boala? Nu stiu. Dar banuiesc. Este sarac cu mintea. Cu invatatura. Nu poate mai mult. Si totusi, vine aici. Se inchina la icoane cu o dragoste pe care nu am avut-o niciodata. I se citeste o speranta in spatele lentilelor. Poate cindva, Doamne, ratusca cea urita va primi mai multa minte… Ca sa ajute lumea din care vine… Spunea cineva, o oficialitate: multi se gindesc de sarbatori la nefericitii sortii si ignora premiantii… Unde sint premiantii? Nu ii vad. Daca ar fi aici, as vrea sa le arat acest tinar. Sau bunica aceea de la tara… Cu ochii deschisi, oarba…Ce merita premiantii nostri daca au inima de piatra, si toata truda lor nu alina suferinta, pe care o traducem corect in limba romana, prin cuvintul viata? Daca premiantilor li se ofera, nevoiasilor li se ofera si lor, cine poarta, pe limba romana, povara premiilor?

Cine premiaza in tara asta dorinta de a iubi gratuit prin fapte? Aici, in biserica, este cine… Priviti in altar… Acolo, crucificat, cu o pinza in jurul coapselor, este cel care va darui premiantilor o lacrima, una macar…Este cel mai dumnezeiesc dar, care nu se da, se indura.

Ascult cuvintele preotului: semintia lui Avraam. Semintia lui David. Ce fel de oameni sinteti voi, evreii, daca va stiti stramosii pina la al 14-lea neam? Eu nu imi cunosc decit tatal. Bunicul. Mai departe, numele probabil al unui strabunic. Si atit.Unde sint stramosii mei? In care pamint? In care mormint? Nu stiu. Prin cimitire, este plin de uitate juraminte: „Niciodata copiii si nepotii nu va vor uita…“

Preotul se apropie, cu potirul in mina. Acolo este singele care s-a varsat si pentru mine. Pentru fiecare premiu pe pacat. Preotul atinge fiecare cap cu potirul. Cind ma atinge, simt cum mi se trezesc nervii, de-a lungul coloanei, si sufletul, prizonier in oase, s-ar elibera de camasa de forta a carnii…

Seherezada, femeia de basm, venita cu bunica de la tara la spovedanie, pe care nu o privesc, ca sa nu uit ca sint muritor, imi spune ca povestea vietii mele de 4 ani se cuvine sa stea de-a dreapta drumului preotului cind iese cu potirul din altar.

I-o incredintez preotului, spre calcare.

Ies afara sa aprind o luminare. In usa, preotul, spovedind, ridica privirea spre mine: nici nu stiu daca ma priveste anume. Este constiinta mea care imi pune o intrebare: dumneavoastra, cind va spovediti? Acum nu pot. Ar fi pacat sa te insel, parinte. Am postit imperfect de hrana si carne. In urmatoarele trei zile, in timp ce spovedesti pe fiecare, slujesti, impartasesti, imparti, ajuti, si iti ramine o clipa pentru propria familie, nu uita: roaga-te si pentru mine. Sint slab in toate. Ajuta-ma sa vin la tine sa iti spun: „Am pacatuit in toate. Nu ma ierta.“ Si voi dobindi, sub canonul libertatii si drepturilor mele, iertare…